duminică, 31 ianuarie 2010

Fum de narghilea

Inspira fumul uşor, trage-l în tine şi apoi expiră-l încet ca şi cum mintea ţi-ar ieşi din corp odată cu fumul.
Lasă toastă lumea să se tulbure în fumul mentolat pe care-l expiri.
Zîmbeşte cuceritor către cei de la cealaltă masă şi apoi prefă-te încîntată de forma stranie a narghilelei. Inspiră iar adînc şi lasă fumul să curgă din tine.
Priveşte-o pe Carla cum trage în ea fumul şi apoi îi alunecă în pahar transformîndu-se într-un cocktail exotic.
Laura zîmbeşte pe subt musteţele pe care nu le posedă cînd ne priveşte fumînd aburii reci şi uneori pare că tuşeşte.
Aburii înconjoară chipurile noastre ca şi aureolele sfinţilor.
E rîd, de parcă aşi fi hight. Defapt poate aşa corpul meu protesta, dar nu mi-am dat seama decat la a doua nargilea, cea cu mentă.
Zîmbeam tîmp.

vineri, 29 ianuarie 2010

La înot.

Şi uneori sunt un copil. Un copil pasionat de competiţie.
Uneori îmi doresc să mai şi cîştig.
Trăiesc uneori banal şi sterp. Uneori cu o intesitate greu de descris. Sunt caraghioasă. Mă bucuram ca un copil că pot vedea sub apă cu ochelarii Carlei.
Carla e colega mea de clasă. Mignionă, cu ochii căprui si draguţă şi cochetă. Am făcut descrierea ei la cerere expresă (deci nu schimb ce-am scris aici nici pt un milion de dolari, clar?).
Mi-e dor deja de o mulţime de chestii.
Am ochii roşii şi încercănaţi. Mda, aşa pot agăţa orice băiat dă băiat mîncaţ-aş uăchii.
Sunt obosită şi înjur un film. Şi pomenesc nişte chestii de Florin. Pe unde mama mă-sii umblă, să i-l dau odată.
Mă afund iar în apa cu Cl2 diluată din piscină.
Îmi ling buzele şi mă gîndesc la narghileaua de mîine. N-am mai facut niciodată chestia asta.

Azi a fost o zi... de necategorizat. Fiind ultima zi de şcoală n-am vzt decît moacele a vreo 6 colegi: Carla, Laura, Ioana, Dragoş şi Bogdan. Normal, aşa din mers şi pe dirigintă.
În timp ce se jucau ţări-oraşe eu chibiţam. Doar nu era să ratez ocazia nu-i aşa?
Ne-am dat şi pe gheţuş.
Trendy isnt it?
Vreau să mă topesc.
Sau să fiu un pui de urs.
Vreau să mă ghemuiesc şi să fie cineva care să-mi spuna ca e ok.
Vreau să repet obsesiv o minciună: te iubesc.
Eu nu am pe cine iubi. Şi nimeni nu are puterea să iubească o nebună.
I do love my life sometimes. And i hate it also.
Scuip înjur şi lovesc. De ce? De ce nu.
Sunt o fată-băiat.
Machiajul sau hainele sau vorbele şi gesturile nu te fac femeie.
Nici personalitatea.
Sau corpul.
Ci voinţa.
Eu vreau să fiu prinsă la miţloc ca să pot valsa cu oricine oricum si oricînd.
Clar băi?

duminică, 24 ianuarie 2010

YYYYYYYYAAAAAAAAAAAAAHOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Mda. Sunt eu.
Într-un nou ambalaj. Mda.
Sar ca de colo colo ca o broască schizofrenică pe muzica mea rock. Mă rog. Uneori, e adevarat, ţopăi ca un cangur care a băut prea multă cafea. AAAAAA.
Ţi am rupt tăcerea. Te şochează? Foarte bine. N-am de gand să te las să dormi liniştit.
Nu mă pot concentra pe nimic şi îmi arunc capul în toate părţile ca o minge de ping-pong corcită cu un bumerang. Dacă se tot întoarce de unde a plecat...Şi dacă tot am început genetica la şcoală...
Mîinile o iau în sus şi restul corpului o ia frumos către fotbalistu', vecinu meu de la 2 :)).
Mă sperii din orice. Şi rîd.
Dau muzica tare, ca să poată trezi pe oricine din morţi (scuze Ticule).
Şi apoi întru sub duş iar apa curge pe spate şi-mi arde degetele îngheţate. Aşi urla numai de amorul artei dacă nu m-ar auzi tata.
M-am simţit plină de vitalitate, de tinereţea care ar trebui să ne fie caracteristică.
Şi am descărcat filme, multe filme.
Dar n-am vorbit cu nimeni azi.
Ciudat.

vineri, 22 ianuarie 2010

Mă gîndesc.

Şi mă gîndesc la fel de fel de lucruri. Mă gîndesc la cadoul pentru Babi, mă gîndesc uneori la Dragoş, mă gîndesc ca Sebi n'a avut cînd să mă îmbraţişeze, cît de bine m'am distrat luptandu'ma cu Alex...
Simţeam că trăiesc atunci, că strîngîndu'i braţele eu trăiesc. Eu simt. Simţeam că sunt puternică, chiar dacă el mă domina. Am rămas la o remiză şi'mi doream ca bataia noastră să continue la nesfîrşit. Eu să'l izbesc şi el să mă pună la pămînt. Atunci simţeam că sunt...eu.
Mă gîndesc la Minervele mele. Una cît se poate de palpabilă şi una născută din imaginaţia mea. Pe cea reală o iubesc mai mult.
Mă lovesc de mine însemi ca într'un pahar de sticlă. Sau unul de plastic, de unică folosinţă. Nu vreau să vorbesc în cuvinte mari. Nu întotdeauna. Nu sunt distinsă, sau elegantă. Nu pot fi. Nu vreau să fiu. Vreau uneori să mă dizolv. Să fiu o aspirină.
Şi nu pot fi. Nu sunt genială, şi recunosc că mi-e ciudă. O ciudă imensă că nu pot dovedi întradevăr nimic. În fond, nici n-am de ce. Oricum am uneori impresia că nu sunt adevărată.
Sunt freaky. În sensul mediocru al cuvîntului.
E rău?
Dar poate nu contează aşa mult.
Mă enervează că sunt trasă la xerox. Cîte adolescente n-or fi ca mine?
Trist. Foarte foarte trist.
De ce uneori suntem toţi la fel?
Am răsfoit reviste vechi. Reviste acum 6 ani. Cool girl şi alte prostii. Am tăiat jos imagini şi poze şi cuvinte şi litere. Acum recreez o altă lume în fiecare colaj. Şi nu le fac pentru mine. Le fac întodeauna pentru cineva. Mă simt uneori atît de goală că încep să creez şi să recreez lumea altor oameni.
Mă gîndesc la ce-ar trebui să visez. La ce-ar trebui să fac. Mă enervez îngrozitor pe ai mei. Simpla lor imagine mă face să mă încordez violent şi dureros. Mă enervează chipurile lor. Mă scoate din minti cînd mă cearta din orice prostie şi nu am voie să ripostez. Şi dacă ripostez devin carevasăzică obraznică. Şi asta mă înfurie şi mai rău. Mă înfurie vocea lor uneori ironică, uneori sadică. Mă înfurie ameninţările lor. Mă enervează cumplit obsesiile lor.
Şi atunci imi doresc să mor.
Îmi doresc să nu mă fi născut niciodată.
N-am curajul necesar să mă sinucid şi atunci devin laşă. Sinucigaşii sunt adesea megalomani după moarte, în mocile lor scrisori de adio: nimeni nu m-a forţat să fac asta. Normal, aşa ei dovedesc că ei au avut suficient curaj fără să fiu împinşi sau încurajaţi de la spate de cineva.
Dar sunt şi proşti. Probabil şi eu sunt proastă dar cel puţin nu încerc să mă ascund.
Viaţa e printre puţinele lucruri care ţi se oferă o data. (Şi iar mă apuc să fac teoria lu peşte.)
Nu vreau să scriu texte moralizatoare şi optimiste. Pur şi simplu nu pot fi optimistă atunci cînd scriu.
Pentru că defapt nu sunt optimistă. Eu am vrut să mă schimb ca să nu mai cad aşa des în semi/mini depresii.
Şi mă urăsc pentru toate sentimentele mele.
Urăsc că sunt megalomană atuni cînd sunt tristă, şi că defapt sunt un nimeni.
Viaţa mea e un imens teatru gol. Lojile ar trebui să fie umplute cu oameni.
Linişte şi eu jucînd mereu acelaşi rol de doi bani scris de un scenarist de mîna a 14-a.
Eu fiind actorul prost şi incompetent.
Eu dansînd stîngaci pentru că nu există un coregraf care să mă îndrume.
Eu plîngînd fals, scoţînd sunete stupide şi artificiale, de plastic.
Eu ocupînd scena cu corpul meu unflat şi rece şi mort.
Şi m-apuc să rîd prosteşte.

3 minute

3 minute.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Mestec disperată merele. Nu ştiu de ce. Parcă suntem iepuri, atîtea mere mîncăm. Zgîrii cu unghia coaja fructului, cauzîndu-i zeci de răni din care mă aştept să se scurgă viaţa.
Mestec fără să înghit. Aştept. Bat din picior ca o dementă. Nu şti de ce sunt agitată. Bine, poate am un motiv. Poate viaţa mea pare
Habar n-am ce vreau să zic. Mă pierd printre cuvinte.

duminică, 10 ianuarie 2010

YupY(titlul e bullshit)

Am început să scriu în fiecare zi cu altă culoare. În curînd blogul meu va arăta ca un papagal.
Va semana cu Bruno, păsăroiul meu sălbatic de baltă. bine, recunosc, e doar sălbatic, că nu se omoară după apă. E verde cu albastru şi galben şi negru. Bine, în concluzie blogul a întrecut papagalul 1-0 pentru blog.
Azi voi opta pentru culoarea gri. Pentru că am desenat cu creionul azi noapte. Pînă m'a executat mama în pat să dorm.
De două ori.
În 3 ore.
Of.
Încep să fac schiţe cu killing. Urît.
Toată ziua am ascultat muzică. Aveam impresia că mă va ajuta.
Ador muzica. Am pentru fiecare stare un gen pe care'l agreez. De asta pare ciudat uneori cînd te uiţi la mine'n calculator de pestriţele melodii ce'l domină. De la hard rock la jazz. De la funk la goth. De la simfonică la rap. Şi tot aşa.
Vreau să scriu proză. Mi'am făcut un blog special pentru asta, pentru creaţie în general.
Momentan n'am decît o poezie. Nu mai scriu în versuri. A devenit banal şi fad. Şi lipsit de sens.
Am trimis poeziile la concursul din Arad. N'am trimis însă taxa de participare. Of. Mîine o trimit.
Încep să vreau să particip la fel de el de concursuri. Pe cont propriu. Detest profa de romînă chiar dacă e drăguţă, şi cred că şi ea numai mă suportă. Săraca. Mi+e dor de fosta profă. Pe bune, e aşa calumea tipa, e tînără şi m'a încurajat să scriu, şi na, chiar mi'a propus să mă înscriu pentru o bursă. Şi mă gîndesc dacă merit.
Of. Ai remarcat cît de des oftez?
Ar trebui să'mi...găsesc o altă pasiune? Inutil. Absolut inutil, oricum sunt cam praf la tot ce fac, de ce să mai dau rateuri şi altundeva? Căcat, normal că dacă mi se iveşte ocazia încerc ceva nou, nu mă pot abţine. Aşa a fost şi la handball, a fost amuzant anul, dar nu îmi dau seama cît a meritat. Tot praf sunt. Vara mi'am futut'o că am fost epuizată. Poate doar faptul că le'am cunoscut pe fete. Nici asta n'a prea ajutat dacă stau şi mă gîndesc. Într'un fel de asta m'am dus la papiu... Am văzut că se descurcau.
Cu Eve era tare. Şi cu Bia şi Cris. Timi era drăguţă cu mine, şi Ale m'a încurajat la meci cînd plîngeam. Of, toate sunt grozave, dar eu nu's de calibrul lor. Toate sunt profesioniste, numai eu sunt praf. Of şi junioarele 3 sunt toate calumea. Cu ele m'am împrietenit prima dată. Ele m'au primit ca pe una de'a lor. Le păream teribil de amuzantă. Poate chiar aşa eram pentru ele.
M'am chinuit degeaba 11 luni, că n'am făcut niciun progres vizibil. Ture de alergări, kilometrii pe stadion, alergări în nisip, alergări pe dig... toate inutile. Sunt un rebut.
Mi'am dat seama că începe să'mi placă expresia asta: sunt un rebut. Un eşec. Poate pentru că e adevărată. Ceea ce e întradevăr trist.
Totul se întîmplă cu un scop. Cred că asta e una din devizele mele preferate atunci cînd se întîmplă ceva rău. Pentru că se întîmplă.
Am găsit la bibleotecă cartea lui Caius Dobrescu, şi am fost şocată: văzusem volumul de mai multe ori, dar pur şi simplu mi'a fost frică să'l iau.
Vineri am avut curaj.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Obsesii cu şi despre păr. Sad.

Şi mă întreb uneori de ce mai respir.


De parcă ar avea vreun rost.


Sub apă mă simţeam în siguranţă. Nu'mi păsa cine mă vede că stau în poziţia de făt.
Stăteam pînă credeam că voi deveni inconştientă. Apoi mă desfăceam pentru că mă dureau braţele şi luam două guri zdravene de aer. Apoi o luam de la capăt.
Ador să înot. Odată chiar am cîştigat un pariu pe chestia asta. Am înotat 42 de ture de bazin într'o zi. Asta însemna cam 1050 de metri. Nici pînă azi nu mi'am primit premiul. Futu'i.

Mă amuz/enervez cînd mă întreabă cîte unu' : Te'ai tuns?
Nu dragă, mi'am pus extensii. Imbecilule.
Cînd fetele sunt cele cu remarca nu zic nimic, dar cînd un băiat îmi face o remarcă de gen jur că'mi vine să'l strîng de gît. Defapt ăsta era unul din lucrurile ce'mi plăceau la compania băieţilor : chiar dacă observă vreo schimbare îşi ţin gura pentru că li se rupe. Am părul scurt ok? şi ce te fute grijania în halul ăsta dragoste? Ţi'e frică că nu mai sunt eu dacă nu mai am păr lung? Să'ţi fie frică luate'ar dracu!!
Vrei să ştii de ce m'am tuns?
Uite răspunsul mult aşteptat: de ce nu?
Vă plăceam mai mult cu părul lung? Şi de ce n'a spus nimeni nimic atunci? E prea tîrziu pentru păreri de rău. Iar eu sunt ultima căreia îi pare rău.
I'm not a cool dude whit long hair any more.


So what?


Îmi urăsc sentimentele. Îmi detest hormonii şi înjur în stil mare fericirea.


Am ochii roşii şi cearcăne.

Am unghiile scurte şi răbdarea e'n pauză de masă. Aştept ceva.
Mă întreb ce.
Casc.

Nu'mi recunosc eu'ul de acum 12 luni din jurnalul din carneţelul cu pătrăţele ascuns sub pat să nu'l găsească mama. Ce mă stresează fazele astea, să'mi cotrobîiască mama prin lucruri. Şi nu că aşi avea ceva de ascuns, ci că n'are încrederea ce'o trîmbiţează în sus şi'n jos. La dracu!
Nu ies în oraş nu pentru că n'aşi găsi pe cineva pe care să'l tîrăsc după mine ci pentru că nu'mi place chestia asta "ieşitu'n oraş" mă stresează. E doar junkfood şi poveşti insipide pe care le uiţi atît de repede încît parcă n'au existat vreodată. Eventual o beţie. Nu mă prea încîntă perspectiva ca să fiu sinceră. Există doar cîteva persoane cu care mi'ar plăcea să povestesc pe rupte, dar atunci rarele ocazii cînd scot nasul pe afară nu ar mai fii atît de speciale.


Nu, nu'i nici trist nici urît. Nu'i domeniul meu.
E trist că nu sunt amuzantă. Of.


Futu'i.

vineri, 8 ianuarie 2010

Oboseală




Şi scriu cu galben ca să vă doară ochii. Să suferiţi de pe urma contrastului meu.
Mîine poate voi scrie cu violet închis ca să vă stricaţi ochii pe textele mele.
Nu nu sunt furiaosă decît pe mine. Şi poate nici chiar furioasă cît frustrată. Mi'am pierdut direcţia de deplasare. Am început să fiu derutată, singură şi tristă.
Atît de tristă. Am certat'o pe mama dupa ce s'a înfuriat pe mine. Îmi pare că a fost oarecum nedumerită. Cine ştie, poate chiar aveam dreptate.
Am luat un 10 la info. Miracol! Există Dumnezeu! Mi s'a reconfirmat azi.
Îmi simt membrele grele. Am remarcat că am început să scriu ca el. Poate devin obsedată. Oricum parcă nu mai văd nimic în faţa ochilor. De parcă ochii îmi sar din orbite şi se rostogooolesc pe jos. Admite că e o imagine drăguţă. Azi nu simt că mă dezintegrez, ci dinpotrivă. Mă contract, devin din ce în ce mai mică, muşchii mi se subţiază iar obsesiile mă cuprind. Încep să caut tiparele în care să'mi îngrămădesc calităţile şi să las să se reverse defectele peste matriţă.
Mă gîndesc că voi rămîne în veci singură. Vaaai ce optimism tu fatăăă! Chiar aşa?
Chiar aşa. Mă contientizez şi'mi displac profund. Simt cum nu îmi mai cuprinde pielea carnea mea grasă. Simt cum craniul îmi crapă cu un zgomot profund şi sec. De parcă ar fi gol. Ce dezolant.
Nu, să nu'ţi fie milă căci altfel voi deveni o baltă şi mai tristă de tocătură rece şi umedă.
Nu mă compătimi, eu nu însemn nimic. Ştii şi tu cît de persabilă e uneori mintea mea. Cum putrezesc în mine ideile şi gîndurile fade şi atît de banale. Cum pare uneori cînd vorbesc că sunt ataît de importantă, şi par centrul microuniversului. Nu e aşa, deşi pare. Nu cred că sunt importantă. Nici măcar nu cred că exist. Sunt un lucru absurd care încearcă să se dezabsurdizeze. Lipsită de şansă din start, am fost sortită eşecului sau cel mult mediocricităţii.
Talentele mele nu sunt talente. Nu sunt o bună scriitoare sau artistă. Nici nu voi fi vreodată.
Nu izbesc niciodată nimic oricît sunt de furioasă. Poate ar trebui să'mi izbesc capul de pereţi. De parchet. De ciment. De cadrîmul gri al străzii. Iar sîngele meu roşu va adăuga o pată de culoare vieţii celor ce ar trece pe lîngă leşul meu transfigurat.
Poate totuşi atunci m'ar vedea cineva. Poate atunci tăcerea nu'mi va mai sfîşia micile celule cenuşii, cum spunea Poirot.
Poate cineva va plînge. Va plînge că i'am rămas dator. Sau datoare. Nu vreau să fac pe nimeni sentimental. La cît de multă insensibilitate există ţelul ar deveni imposibil de atins.
Mă tot gîndesc la flori roşii ce'mi împodobesc gîndurile. Roşul e culoarea mea preferată ştiai? Cel închis, profund, carnal. Catifea şi mătase.
Alunec iar cu gîndul la el. C'est un petite peste! La dracu'.
Liniile ce'mi unesc cuvintele mă fac să mă gîndesc la tine. Naiba să te ia! De ce a trebuit să mă dai peste cap atunci? De ce nu...
Dar nu e vremea regretelor. Tu nu vei afla, iar mie îmi va trece nu'i aşa? dragostea e'n basme şi'n vieţile celor norocoşi. Eu nu sunt norocoasă. Nu cred decît în norocul ce mi'l fac şi în Dumnezeu.
Irisul mi se prelinge pe bărbie, sau cel puţin eu am impresia asta. Carla mă înghionteşte cînd îl vede pe andrei (merită să'i scriu numele cu majusculă?) şi îmi spune : uite pe cine văăăăăd!
Iar eu zîmbesc. E interesant băiatul. Introvertit şi toate alea, dar pe bune că mi se rupe de el.
Mi'e dor de Medi. În caz că Alex va îndrăzni să citească asta: nu, continuu să neg că'mi place de el. God damn it, termina deja. De 7 luni ma freci la icre şi ştii anticipat ce răspund.
Medi e calumea. Mi'ar părea sincer rău dacă m'ar plăcea. Ar fi o pierdere. Dar ştiu că e terifiat iar acea autosatisfacţie se volatizează în aer şi continuu să mă pierd. Nu cad în gol. Cad şi mă izbesc de solid. Vreau să văd anumite persoane. Vreau să'l văd pe Pop, doar pentru că e.. na deştept, de ce să nu recunosc? Vreau să'l văd iar pe Vlad, chiar dacă l'am văzut azi. Vreau să o strîng în brate pe Mina şi pe Cami să o înveselesc. Să mă uit în ochii Edinei şi să'i spun că e frumoasă.
Vreau să vorbesc cu Daniel pentru că el e sufletul meu pereche cînd vine vorba de bancuri cu treninguri şi implicit cu moldoveni. Doamne! vreau să'l văd iar pe Dragoş şi să rîdem împreună. Probabil de data asta eu m'aşi îmbăta. Şi m'aşi bucura să îl privesc pînă aşi orbi. Dar slabă nădejde. Mi'e dor de toţi cei din tabără. Parcă se izbeşte un ecou între urechile mele.
Uneori mă gîndesc dacă există cineva care să'mi ducă dorul.
Şi dacă nu e?
Of.
*închid ochii şi alunec într'un vis interminabil*.

joi, 7 ianuarie 2010

I feel blue today

Aşi bea un pahar de alcool aromat. Iar m'am visat fumînd. Am şi scris o poezie jalnică despre asta, dar singurul lucru adevărat e ăsta, că m'am visat fumînd şi eram frumoasă. Eram superbă şi misterioasă.
Aveam un chip plictisit şi şters. Zîmbetul îmi era un rictus. Poate totuşi nu eram frumoasă.
Mi'am dat seama că'mi place iar să dorm. Să dorm mult şi să visez. Uneori să'l visez. Deşi nu'i văd niciodată chipul, asta e trist. Oarecum.
Mda, ce să zic. Visez mult şi doar dimineaţa îmi amintesc visul, ca apoi cînd mă ridic din pat să'ţi estompeze sensul şi forma pînă ajunge vid.
M'am surprins gîndindu'mă la ei. Ei oare se gîndesc la mine?
Imediat a trecut o lună. Pare mult mai mult decît atît, şi e dureros.
E dureros mai ales cînd mă gandesc ca poate acum, poate nu însemn nimic mai mult decît o amintire lipsită de conţinut.
Asta mă sperie. Mă sperie că nimeni nu şi'ar aduce aminte de mine şi că întradevăr aşi deveni un cadavru umblător, cu piatra de mormînt un buletin lipit de frunte. Mă terorizează uneori ideea că sunt atît de singură. Dacă aşi muri probabil n'ar veni la înmormîntare suficienţi oameni să mănînce coliva. Oare asta înseamnă că o să am o colivă supraetajată, cu trei straturi de glazură?
Bine, exagerez, rudele poate, subliniez, poate ar reuşi asta. Să o mănînce nu să...
The Prodigy rocks my mind.
Girls


sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Roz. Ştiu.

E roz. Ştiu. Dar acum îmi place. La nebunie. Ştii de ce? Pentru că sunt tristă.
Vrei să stai în tăcere alături de mine? Să ne privim în ochi? Nu? Nu te opresc. Poţi pleca oricînd.
Dacă vrei ne plimbăm afară. E frumos! Şi ce dacă plouă puţin? Vreau ceaţă. Ceaţă groasă, prin care nu vezi nimic. Atunci e frumos să te plimbi, şi mai ales dacă e noapte! E ca un joc de vaţi'ascunselea. Şi dacă e noapte e şi mai frumos. Vrei să ne jucăm?
Promite'mi că nu vei trişa. Ok aşa. Unde pleci? Ai spus că... Oh... Bine.... Atunci...mai vorbim nu?
Iar în aer plutea un miros de parfum străin.

Listă de dorinţe. Neinteresant.

Şi vrei să ştii ce'mi doresc de la noul an? Nu ştiu de ce am impresia că nu, dar pe bune, nu mă interesează.
Îmi doresc să nu mă mai panichez cînd ies din casă după ce am zăcut liniştită întro baltă de singurătate şi muţenie cauzată de tristeţe.
Vreau să mă duc dracului înapoi la Arte, pentru că acolo e locul meu. Sau dacă nu la Arte, oriunde altundeva, la alt profil, pentru că am ajuns la concluzia că nu's croită să fiu realistă. Eu vreau să zbor. Să visez. Să scriu. Să pictez. Vreau să am o realitate proprie. Vreau să exist în alt mod decît captivă, şi îngrădită de linii clare care îmi taie aripile. Nu's de matematică sau de fizică oricît ar încerca să mă motiveze mama dîndu'mi'o (involuntar) pe verişoara mea ca exemplu. Nu merge figura la mine, şi dacă nu merge basta! îngroap'o în familie.
Vreau să învăţ să dansez dnb. Şi ce dacă nu's balerină? Şi ce dacă nu's as? Eu mă distrez, şi mă simt bine, şi serios că nu dau doua parale pe ce cred alţii despre mine. Nu vă sunt pe plac? Asta e, ce'mi pasă?
Vreau să cîştig la concursul din Arad. Vreau să mă perfecţionez în scrisul poeziei. Şi ce dacă sunt un rebut? Puii mei! Tot scriu. Vreau să scriu o piesă de teatru. Mi'am dat seama că majoritatea lucrurilor ce le scriu mai nou... devin involuntar dedicate. Cui şi de ce.. la prima întrebare aşi putea răspunde. La a doua poate.
Lucrurile frumoase ce le voi face le voi încredinţa unor oameni deosebiţi. Asta chiar habar nu am de ce.
Alte dorinţe? Hmmm.... Să'mi las părul să crescă la loc. Să'mi fac şuvite verzi. Să traiesc mai intens? Să rămîn în continuare singură. Şi nu mă refer la un el.
Să fac cumva să călătoresc. Să'mi găsesc un job la vară. Să merg în tabere(nu'mi prea pasă de care, dar să fie tabere).
Să nu plang mai mult de 6 ori. Să nu încerc să'i fac pe alţii să plîngă. Să îmi înfrunt frica.
Chestia asta deja îmi seamănă a listă de hipnoză sau de autosugestie.
Ok. Going... oh well.
Vreau să mă cunoască multă lume ca să am *prestaţie*. Să socializez.
Să reîntîlnesc anumite persoane.
Îmi doresc să nu mă îndrăgostesc.
Îmi doresc un an cu mult mai bun decît cel care a trecut.
Îmi doresc să se întîmple toate de mai sus. În oricare ordine.
P.S. Mai am un singur dor: să am note de la bune în sus!
ştiu că sună cretin, dar in fine. Asta e lista mea cu dorinţe.
Tu ce'ţi doreşti?