sâmbătă, 25 februarie 2012

Coffee

Everlast - Black Coffee
Omul ăsta are o voce absolut orgasmică.

Mă simt pe val, mă simt moale şi pierdută printre cîntece. Ca un junkie care tocmai a dat după multă vreme de a good shot.
Nimic nu depinde decît de şansă.
Coincidenţă.

Nu există explicaţii, sau cel puţin nu unele satisfăcătoare.

Umanitatea e compusă din elemente incomplete iar oamenii rămîn mereu doar cu cozile de şopîrlă în mîini.

Multitudinea elementelor, acţiunilor şi activităţilor definitorii pentru o creatură umană e mult prea seacă. Timpul e prea scurt pentru a putea deveni complet. Şi ai o nevoie de o persoană care să-ţi întrunească o valoare aproximativă a similtidudinilor pentru a putea crea o iluzie semi-permanentă de completare.

Ce texte am în mine la ora asta, este?

Viaţa e un fir de damil de la lung la scurt, la pseudoalegere, pe care înşiri mărgele-evenimente colorate şi repetitive sau combinate.

Da, azi sunt o filizoafă foarte în formă.

A round form that is.

The Rain - Everlast.

Cred că toată lumea s-a gîndit la foarfeca la-ndemînă cu care să taie firul.

Dar mi-e prea lene să mă-ntind după ea.

vineri, 24 februarie 2012

For all this, there is only one thing you should know.

Eh. Cel puţin vă las în suspans cu fraza asta.

We're not gonna take it, we're not gonna take it, we're not gonna take it any more!

Damn right!

Asta o zice cineva care n-a mai ieşit din casă de mai bine o săptămînă din cauza unui gît nărăvaş şi convulsiv ca un mustang. Probabil Winnetow l-ar călări dacă ar şti asta.
Nici măcar n-am catadicsit să mă determit să-mi pese de ceva săptămîna asta în afară de siropul de tuse, propolis, paracetamol şi blestematul de nurofen. E blestemat fiindcă 5 bucăţi costă mai mult decît un pachet întreg de ibubrofen, care altminderi e componenta principală din el.

Companiile farmaceutice probabil rîd ceva de genul Mandark Haha ha hahaha hahaha.. sau cum dracu s-o pune în litere nenorocitul lui de rîs, care spre deosebire de al meu nu e întrăierat de truse ecvestră.(Asta ca să sune mai bine decît ''măgărească'').

Mă gîndesc dacă e ceva de natură existenţială care ar trebui notat aici, dar nimic nu pare foarte important.
Creierul mi-e mai plat decît o hartă cu o cîmpie desenată şi chiar ar trebui să fac o baie înainte să prind mucegai, oricît de delicios de Roquefort-ish ar suna, deşi n-am zis nimic de penicilina albastră, dar e complet irelevant.
Cred că îmi vine să-i mai dau tragediei un brînci de pe marginea stîncii înainte de a mă mecegăi cu totul.
A, şi probabil lecţiile de scris. Hm. That would be a great idea.
Dar mai întîi, nu-i aşa, o scutră pauză publicitară.

vineri, 17 februarie 2012

Hei, salut.
Aparent,noile postări încep cu un salut deşi cînd scriu mă holbez la un monitor, şi tehnic atunci mă salut pe mine.
Şi, aparent, folosesc prea mult cuvîntul aparent.
Nu am idee de ce.
Mă ascund de durere în roşu. Nu, nu-s deprimată, ci plictisită pînă la limita între viaţă şi... ei bine, plictiseală, nu ştiu ce să zic.
Creierul meu îmi dă fail-uri constante, imaginaţia mea o ia pe arătură şi Agatha Christie îmi mai ţine cînd şi cînd companie.
Şi fireşte, vorbesc cu un virus de pe mess-ul unui tip. Pentru că numai eu pot să vorbesc cu viruşi sau cu curve care mă invită să mă uit la ele goale.
E aproape flatant să te simţi ca un magnet de bizarerii.
Am primit tricoul şi cd-ul de la truda şi mă simt super extra mega.. mă rog, you get it.
Tragedie în trei acte
Petrecerea de halloween A. Christie.

Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucrainiană - Marina Lewycka.

Te provoc să pronunţi corect numele tipei.
I dare you.

Am fost de asemenea la Ada Milea & Bobo Burlăcianu la concert, şi a fost absolut genial.
Hai să pun alt cuvînt în loc de genial, sună prea într-un fel mai nou.
A fost foarte tare, ca să nu zic marfă. Teatru la tricou, oi, oi, oi, pirat-urs, măgăriţă, pe scurt: Altfel de Eroi.

Trainspotting.

Nu simt nevoia să văd pe nimeni şi chiar nu-mi doresc nimic acum.
Şi mă simt ignorată şi sau ignorantă.
Variază, ştii?

I feel funny.
Weird funny.
And I'm sober.

marți, 7 februarie 2012

Ceva ce-am găsit într-un fişier mai vechi.

Degete nevăzute alunecă peste clapele albe şi negre ce par a fi o tablă de şah deşirată pe un pian imens. Nuanţa individuală a fiecărui ton, a fiecărei atingeri e nuanţa fiecărei fiinţe care eliberează un sunet palid pentru suprema zeiţă, atunci cînd e singur.
O simfonie se împrăştie prin universul existenţei, de sub degetele Providenţei, la fel ca o răsuflare într-o zi îngheţată de decembrie. O explozie de cromatică auditivă se întinde pe pînza nesfărşită a existenţei, cu umanitatea ce o acaparează, o îmbrăţişează, o sărută cu buzele lacome şi nesăţioase, fiecare fiinţă umană – o particulă de culoare.
Ţesătura infinită se încheagă cu suflare, se concretizează, culorile ţîşnind şi alergînd pe ea, cu ţipete mute, prinse în actul delict, împrăştiindu-se ca o epidemie violentă şi uimitoare, apoi îngheţînd pentru o vreme, ca să îşi înceapă din nou goana nebună.
Se amestecă, fiecare luînd în braţe pe altul ca să ţeasă o nouă lume, asemănătoare şi diferită, nimic nesemănînd cu nimic.
Culoarea decorurilor se amestecă cu tusnamiurile simfonice ce ţîşnesc pe scenă, invadînd-o în culori reci şi calde, precum culorile ce se amestecă unele cu altele pe paleta unui artist plastic. Actorii fug, urlă, zbiară, se dau peste cap, plîng cu lacrimi de crocodil sau hohotesc de-a binelea, înecaţi în o lume care în capul lor e reală. Fiecare îl sprijină pe celălalt, îi dă senzaţia că totul e verosimil. Se completează reciproc la fel ca şi cioburile dintr-o vază spartă din greşeală într-o vizită de curtoazie.
Sunt o familie care s-a închegat în aşa fel încît viaţa reală e acolo unde ei vor să fie, cum vor, cînd vor. Şi e o familie inconstantă. Creşte, creşte şi, uneori, se sfărîmă dar mereu numai pentru a se aduna înapoi în sînul scenei.

duminică, 5 februarie 2012

Doar încă o seară.

Cui nu-i plac protestatarii?
Voiam să scriu protestanţii dar m-am oprit la timp.
De vreo 2-3 săptămîni trebuie să-i ascult ori de cîte ori aştept(ăm) după gemeni la ceasul cu flori.
Aparent, dacă hotărîrea finală e: ne vedem la 7:30 pentru 3-4 din noi asta înseamnă intervalul deschis 7:30 - 8, nu ora 7:30.
Oricum, finalul serii a fost unul cel puţin memorabil, scenafinală fiind formată din mine, Carla, o cabină telefonică, un telefon cu Slipknot şi trecătorii, a căror privire se schimba din amuzament în paranoia cînd începeam să rînjesc în timp ce-i urmăream cu privirea din spatele sticlei.
Şi să scot sunete ciudate.
Ups?
Neeeah.
Before I forget thaaat! din adîncul celor 4 plămîni reverbraţi între 4 pereţi şi vreo 2 m3 de aer.
Hai că-i fain.

A, şi nimic nu se compară cu expresia chelneiţei din Tutun cînd îi comanzi apă de un leu şi începi să discuţi despre cum se savurează întotdeauna prima gură de băutură.