plozi. plozi nerecunoscători.

nu, nu mă refer la cineva în mod deosebit. n-am cum, pentru că dacă aş face o listă probabil s-ar simţi mulţi lezaţi că i-am lăsat pe dinafară. nu asta e oricum problema.
mă enervează mania adulării copilului care a lovit lumea. o tîmpenie de proporţii.
nu mai rîzgîiaţi plozii.
ştiu, nu e treaba mea să te-nvăţ cum să-ţi creşti progenitura-ţi nestemată, dar subit devine atunci cînd mica ciumă aterizează printr-un context oarecare în existenţa mea şi mi-o perturbă.
nu vreau să mai aud texte cu: ce mi-ai adus? pentru că niciodată bestia aia mică nu mi-a luat mie nimic şi nici nu-mi va lua. promovăm un egoism izvorît din propriile noastre complexe.
nu vreau să mi se reproşze că sunt lipsită de suflet şi dură atunci cînd atrag atenţia unui copil care-mi f*te nervii de toţi pereţii cu mîţîiala şi fiţele lui.
din perspectiva mea, toată lumea ar trebui dresată, nu educată ci dresată să înţeleagă că totul are un nenorocit de preţ şi că nu ţi se acordă niciun premiu pentru simplul fapt că exişti în afara bulei tale de cristal. şi cînd aia crapă molozul împroaşcă pe toată lumea.
nu mai daţi toate rahaturile care le cer plozii voştrii.
nu mai daţi petreceri în restaurante scumpe cu n-şpe mii de invitaţi doar pentru că mica creatură ce-aţi hrănit-o la sîn are acum dreptul să-ţi facă buletin sau să bea şi să fumeze legal. nu are niciun drept şi nu ai nici tu, ca părinte, niciun motiv să arunci banii de pomană pe curul lui care te va băga la azil cu prima ocazie. eu propun să-i învăţaţi că: 1. trebuie să-şi cîştige dreptul de a avea chestiile inutile care şi le doreşte, în funcţie de vîrstă, respectiv să se chinuie pentru ele. 2. să nu capete întotdeauna tîmpeniile care şi le doreşte, pentru că asta nu naşte decît depresii în urma dezamăgirilor din viaţa reală. atît timp cît cea mai mare realizare a progeniturii tale a fost să-ţi mănînce sufletul, banii şi ce-a mai rămas din tine fără să ofere nimic la schimb, eu zic că nu-i ok.
sunt profund împotriva conceptului de majorat din acelaşi motiv. dacă cineva îşi doreşte un party să pună osu'. din nou, în funcţie de aptitudini şi realizări.
Nu cred că e o mare realizare că acum 18 ani mă-ta a trecut prin ore şi ore de travaliu ca să te nască, iar apoi ani şi ani, şi poate întreaga ei viaţă să facă pe sclava doar ca tu să te plîngi că nu te lasă pînă după 12 afară, să-i sublimezi un sfert de salariu lunar şi să faci petreceri aiurea că exişti. prietene, eu ştiu că lumea asta nu-i dreaptă, dar fi sincer cu tine. nu te-ai simţit niciodată prost că bei bere din banii lu tîmpitu' de tac-tu care lucrează 8 ore pe zi ca să ai tu net, pat, laptop şi restul facilităţilor? ca să nu zic de mîncare şi adăpost.
gîndeşte-te că te-ar fi abandonat la ghenă, măi, prinţesa ardealului, şi n-ai mai fi avut maj cu vodkă şi jager. nu te-ai gîndit la asta aşa-i?
am ţinut şi eu majorat, din simţ civic, că am fost şi eu la colegii mei, dar asta n-a implicat dj, fotograf profi, 5 feluri de mîncare şi 14 de băuturi. n-am tras de nimeni că eu vreau party, m-au bătut ai mei la cap să fac şi ce-am făcut.
eu mergeam în tabără dacă plăteam cel puţin jumate din cheltuieli. n-am căpătat nimic pe ochi frumoşi, şi chiar dacă reuşeam ceva mai bombastic, ca de exemplu un concurs cu un loc dintr-o cifră nu însemna că o să capăt ceva mai mult decît un bravo zis cu juma' de gură şi apoi o plîngere cu privire la hiroşima din cameră. la mine nu există mîndrie pentru ceva, la mine e naturaleţe şi necesitate. eu trebuie.
eu trebuie să învăţ. facultatea nu mi-o plăteşte decît fantoma de la operă, într-un caz fericit.
eu trebuie să iau note bune pentru că altfel sunt acelaş jeg al societăţii, aceeaşi pîrlitură falită şi cu un viitor de zero-mpuşcat.
şi e adevărat într-o oarecare măsură.
înfofolirea bestiei îţi periclitează pensia, nu uita.
dar în fond asta e strict părerea mea, şi treaba fiecăruia cu miniaturile lui.
dar mă rodea-n palme să nu zic nimic.

un El Dorado al torturii.

La nivel conceptual, pur teoretic, mi se pare un lucru fascinant tortura. Fie de natură fizică, psihică sau combinată.

Probabil acum mi se accentuează nevoia de a scrie despre asta din cauza gustului greţos de dulce şi artificial, specific lunii februarie.

E o abominaţie, anormalitate, cruzime, un sado-masochism şi o inutilitate cruntă să te gîndeşti la aşa ceva în timpul liber. Deşi personal, îl consider mai degrabă revelator. Mă repet, la nivel conceptual.
Cred că, în tortură şi sadism, durerea şterge orice altă nevoie decît aceea de a evada. Cred că iubirea păleşte, tăiată fiind de la rădăcini, secţionată cu un bisturiu pe lungime, fără anestezic. Sîngerîndă, imflamată, infectată, probabil nu mai supravieţuieşte prea mult ca şi noţiune fabuloasă şi pură în capul celui ce îndură.

Devine un inconvenient, o inutilitate în a exista şi poate o monedă de schimb pentru eliberare.

Romantic, se sinucid iubăreţii trişti şi deplorabili pentru că suferă. Dar nu se sinucid aruncîndu-se în faţa unei girafe carnivore, într-un bazin de lipitori, prin inaninţie sau deshidratare, sau prin lipsa de somn. Nu, nu, ei se sinucid rapid, cu arsenic, spînzurîndu-se, împuşcîndu-se sau prin alte metode vitezomane. Părerea mea e că fac asta pentru că, probabil, supunîndu-se unei torturi/morţi lungi (unde-i farmecul în moartea bruscă?) s-ar putea răzgîndi subit, după vreo 15-20 de minute pînă în maxim cîteva ore, de ceea ce înseamnă iubirea lor eternă, scopul vieţii lor sau altele de felul ăsta.

Poate idealizarea mea pare puţin exagerată, dar încă n-am prea văzut nimic să semene cu tortura pentru iubire, aşa cum Don Quijote îi scria Dulcineei: mă voi izbi de stînci, îmi voi sfîşia pielea şi hainele, voi înota în ape adînci, voi muri şi voi învia.
Cum ar zice americanu': That's comitement!

 Acum am luat drept exemplu iubirea, în onoarea mascotei supraponderale care e lăsată cu arme albe să-şi fluture excrescenţele spatelui de jur împrejurul companiilor multinaţionale, a petrecerilor tematice îmbibate bine cu alcool şi a anti-petrecerilor tematice, îmbibate cam cu aceleaşi subtanţe ca şi cele scrise anterior.

Rămîn la ideea că supravieţuirea ar determina pe oricine să se lepede şi de dracu, şi de mumă-sa şi de iubire, şi de toţi dumnezeii care i-a avut sau nu.

Părerea mea.

R.I.P. Sorina Bota

Ştiu, probabil n-ai nici cea mai vagă idee cine a fost.
Eu am întîlnit-o doar odată, cînd am fost la evenimentul din toamnă cu Storytelling-ul.
Cînd am citit, în stilul jurnalistic, scurt că a murit m-a cuprins o senzaţie bruscă de rău.
Sorina Bota a fost iniţiatoarea proiectului Poveştile Oraşului, laureată a premiului pentru jurnalism Dumitru Tinu, jurnalistă la diferite publicaţii locale şi la radio.
Şi s-a dus.
A murit din cauza unui accident de maşină. Lîngă Selgros.
Ptiu.
Îmi pare rău, îmi pare rău pentru că, în felul ei, era o deschizătoare de drumuri cu proiectele sale. Începuse să lucreze şi la Poveştile Oraşului Braşov nu de mult timp, după ce finalizase Poveştile Oraşului Tîrgu Mureş şi Poveştile Oraşului Sibiu.
A produs şi două docu-fiction-uri, ''Poveşti din Transilvania'', foarte faine.
E ciudat (sau nu) dar mă bucur că, acum 5 luni, exact, am felicitat-o şi i-am zis cît o admir pentru proiectele sale.
Probabil nu prea mai contează pentru un om mort admiraţia unei pubere, dar nu se ştie niciodată.

Şi, ce mai faci, pisi?

Ultimele nopţi au fost atît de bizare. Nu mă refer la ieşiri, deşi am fost pentru prima oară în Le&Le Games, fapt ce mi-a confirmat că filmele tîmpite americane au dreptate, cu geeks care se joacă cu cărţi ''magice'' şi care se afundă cu o frenezie ieşită din comun într-un univers ciudat cu reguli multe şi-ntortochiate.
Nu, nu mă refer la asta. Mă refer la visele mele din ce în ce mai stranii şi absurde. Undeva la limita dintre S.F. şi elemente reale, încep să mă bîntuie imagini ciudate, dureri halucinante şi ireale. De exemplu, acum duă vise, mi-am rupt jumătate din pleapă din greşeală. O imagine grotească a mea, plină de sîngele care-mi acoperea faţa.
Nu le ţin minte exact. Ştiu doar că mă terifiază şi mă fascinează şi, spre deosebire de alte dăţi, nu mai pot să-mi dau seama cît e vis şi cît realitate.
Sunt într-o stare extrem de cinică, rea, crudă, lipsită de consideraţie, care-mi face praf stima de sine şi mă face să mă autopercep ca pe un monstru de hîrtie, o gură cu dinţi ascuţiţi şi limbă şficuitoare care linge rănile, adîncindu-le.
Mă simt atît de inferioară şi paralizată la gîndul că aşa voi rămîne mereu indiferent cît de mult mă lupt cu mine şi cu restul.
O să mă pierd în istoria universală, ca o statistică ce sunt, pe care google o găseşte între 25-35 de ani, cu cunoştinţe de romînă, germană şi engleză, căruia îi place divertismentul, artele şi sportul, sociologia şi economia,indiferent de ce-aş fi eu în realitate.
Voi fi un nume, trecut într-un registru mare şi lat, cu alte sute de mii de nume înainte şi după mine.
Voi fi fertiluzant pentru hrana unei oi după ce mormîntul meu se va fi făcut pulbere.
Viu, mort, vesel sau trist, n-ai să contezi.
Şi cu toate acestea, poate, zic, poate, vei reuşi să faci o diferenţă şi să azvîrli întreaga lume într-o reacţie de tip domino.
Poate.