vineri, 19 decembrie 2014

Acasă

''Ce dracu se întîmplă pe trenul ăsta?''
Timpul se dilată parcă din ce în ce mai agresiv.
Te aştept acasă.
Te aştept măcinată de zeci de senzaţii ce se întrepătrund şi mă neliniştesc.
nici nu ştiu ce să mai zic.
doar vino şi tu acasă.

duminică, 14 decembrie 2014

Frumoşi

Încep să-nu-mi mai dau seama dacă vreau să dilat timpul sau să-l contractez în interiorul minţii mele.
Nu ştiu de ce mai am nevoie în afară de calm şi linişte.

Aş vrea să te ucid. Să vă ucid pe toţi ca să rămîneţi tineri mereu. Doar eu să hălădui prin viaţa care va rămîne fixă.
Să trec prin timp şi să mor şi eu atunci cînd în sfîrşit ni se vor sincroniza vieţile.
Şi vom fi doi morţi frumoşi şi egali în toate.

Ne vom descompune în lumină şi ne vom contopi într-un singur glob luminos, iar tot ce ne-a separat vreodată prin carne şi sînge se va spulbera în neant şi noi vom recrea prin noi androginul. Şi vom fi totul. Şi toată plăcerea se va scurge prin pulseurile luminoase pentru eternitate. Şi toată durerea se va dizolva.

Vom fi doi morţi frumoşi înveşmîntaţi în giulgiuri de lumină care ne vor fi strîns legate în jurul trupurilor nostre lipite, atît de strîns că ni se vor rupe oasele şi ne vor străpunge carnea, ni se vor suprapune mîinile, picioarele, chipurile, organele genitale. Vom fi două corpuri zdrobite în unul. Vom fi uniţi într-o îmbrăţişare eternă.

Vom fi doi morţi frumoşi cu chipurile galbene şi cu petale de flori drept aureole. Spiritele noastre vor cînta la harpe şi nu ne vom mai putea săruta vreodată căci vom trece unul prin celălalt ca două firicele de fum de ţigară ce se întrepătrund.

Vom fi doi morţi frumoşi, şi tu ştii asta.
Vom fi două amintiri ale lumii.
Vom fi propriile noastre amintiri.

luni, 8 decembrie 2014

sîngele meu nu mai e roşu.

sîngele meu a încetat să mai ţîşnească din vene, şi acum se scurge încet, liniştit, cumva plictisit şi el să îşi manifeste prezenţa.
sîngele meu nu mai e roşu. sîngele meu e acum multicolor şi se scurge într-o baltă murdară de ROGVAIV.
unghiile mele au încetat să mai fie ale mele. acum ele sunt ale sîngelui care picură pe podea. mă striveşte camera şi croncănitul ce se strecoară pe geam mă întristează. petele negre se dizolvă în gri.
cerneala se scuge şi ea.
de sub dicţionarele mele se ivesc bălţi negre care se preling pe birou.
încheieturile mele sunt un izvor de culoare. de viaţă.
iar creierul meu e o închisoare a tururor demonilor plagiaţi şi furaţi de prin cărţi. din cerneală şi hîrtie. origami de amintiri.
şi cu toate astea nu-mi amintesc toate contururile.
mi se sfîrşeşte sîngele care acum curge chiar şi mai lent. mi se sfîrşeşte răbdarea o dată cu el.
mi se sfîrşesc amintirile. se sfîşie între ele, încolăcindu-se în jurul demonilor. nu-mi mai amintesc nimic.
mi-au sfîrtecat memoria. mi-au sfîrtecat fericirea.
şi demonii se transformă în cerneală şi încep să se scurgă din creştetul meu, prelingîndu-se în sînge.
nu mi-a mai rămas nimic în afară de curcubeul care se pătează cu stropi negri.
şi a încetat să curgă.

duminică, 7 decembrie 2014

call my name when you care

Îmi admir lenea cu care scriu. De regulă atunci cînd aş putea face ceva mult mai productiv. Sau cînd sunt în mijlocul a ceva productiv.
Sunt singură înconjurată de zgomote fie de afară, fie de deasupra mea, fie din boxele laptopului.
Să ne sanctificăm cu dinamită. Să desenăm picturi abstracte cu proprii noştri creieri pe pereţi. Hai. Să murim deseară cu un rînjet macabru pe buzele ce ard. Hai să lăsăm totul ce e material la o parte, toată arta, ştiinţa, cultura, filosofia, ştiinţele, toate chestiile astea pe care le fîlfîim unii la alţii şi ne ridică în slăvi aşa-zisul intelect superior.
Hai să ne gîndim că n-ai mai mîncat de trei zile decît două coji de pîne, vreun litru şi jumătate de apă şi-ai rămas şi fără ţigări. Te-au dat afară din cămin c-ai început să ciopleşti agresiv cu un cuţit cablul de la gaz. Hainele de iarnă îţi sunt acasă, acolo de unde mama naibii provii şi n-ai un leu în blugii evazaţi şi rupţi pe care-i porţi.
Telefonul ţi l-a furat în club acum o săptămînă. N-ai net.
Eşti gol, flămînd, însetat, în sevraj şi ţi-e frig ca dracu. Şi n-ai net.
Te rog reaminteşte-mi de estetica urîtului. Povesteşte-mi de Rembrant şi Bosch . Explică-mi teoria din Caietul albastru. Te rog spune-mi cum îţi hrăneşti spiritul cu teoria relativităţii şi paradoxul pisicii lui Schrödinger. Arată-mi aplicativitatea silogismelor. Vorbeşte-mi de ceva mai înalt decît foamea ta, decît setea şi gerul care-ţi trec prin cîrpele cu care eşti îmbrăcat.
Arată-mi cum mintea conduce şi trupul e doar o unealtă iar noi suntem superiori animalelor.
Arată-mi că nu eşti un animal guvernat de instincte şi că eliberarea vine prin educaţie şi cizelare şi alte adevăruri ideale.
Şi atunci cînd o să ne sanctificăm cu dinamită nu ne va mai fi nici foame, nici sete, iar spiritul va fi liber de toate prostiile astea. De toată goliciunea plinului de carne.
Am uitat cît de cinică sunt.
Şi poate nici nu era aşa rău.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

sunt leneşă

Mă gîndesc ce leneşă pot fi fizic în timp ce mental dezmembrez şi reconstruiesc universuri întregi populate de poveşti şi indivizi ale căror istorii sunt complexe, dar şi complicate în acelaşi timp de..
Gummy bears.
Ionela a aruncat înspre mine o mini porţie de ursuleţi al căror ambalaj mă minte cu menţiunea unei săgeţi care-mi arată de unde (nu pot) să desfac plasticul.
E o sîmbătă minunată ce miroase a iarnă. Cerul e înnorat. Şi, deşi aş putea să înşir aici toate ideile care mi-au cotropit mintea ultimele două zile, aleg să nu o fac pentru că atunci ar putea să-mi dispară interesul.
Acum nu mă simt tristă. Mă simt indiferentă faţă de aproape toţi şi toate. Toate în afară de facultatea faţă de care am o profundă afecţiune.
Muzică retro şi jeleuri.
Pentru că orice scriu acum în halatul de baie e interferat.
Lumînări, mere, lenjerie, postere, haine, cărţi.
Discuţii despre lingvistică.
Reprezentarea ideii pe care nu o am decît mental.
Univers, cunoaştere, empatie, cuvinte lungi.
Prostii.

luni, 27 octombrie 2014

Mi-s uscate buzele.

Nu mai am răbdare să ascult melodii lente, balade frumoase care te fac să cînţi la unison.
Vreau urlete violente, acorduri agresive, growluri demente, tobe sălbatice şi alte instrumente cu epitete din registrul ăsta.
Nu mai am timp. Nu mai am timp. Nu mai am timp.
Vreau.
Nu vreau.
Ce dracu' vreau?
Nu vreau să fiu singură fără spectatori. Vreau să fiu singură în mijocul mulţimii, în timp ce pledez cauze absurde. Vreau să mă dezlănţui în dans într-o lumină slabă, îmbibată de fum, sacadată în ritmuri de metal viking sau folk. Să port fusta mea roşie şi ia şi sandalele de 3 lei din piaţa de vechituri şi să mă răsucesc în dans sălbatic de iele.
Să cînt versurile pe care nu le cunosc la unison cu restul lumii. Să transced în memoria colectivă.
Acolo unde voi dansa de jalea tuturor şi de extazul în doze tari, pe măsura durerii ce-a torturat umanitatea de cînd s-a crăpat clepsidra.
Vreau să urlu iar urletele mele să se propage în gol, ascunse de muzică şi fum.
Vreau să-mi aşez sufletul pe un piedestal de cristal şi să-l zdrobesc cu mjolnirul în timp ce în fundal ascult în fundal Rotting Christ.
Cine iubeşte şi lasă.
Vreau să dansez pentru voi ca o zeiţă. O zeiţă a decadenţei.
Şi mă voi sui pe umerii voştri atît de sus încît atunci cînd voi cădea voi muri.
Iar lumea se va scurge prin crăpătura clepsidrei în continuare.

duminică, 26 octombrie 2014

momentus captivus



Unghiile cojite.
Nice, nice.
Mirosul de usturoi se împrăştie. Cartofii se înnegresc. Gazul arde, se aude Chopin şi un miros de ceai de fructe se amestecă cu atmosfera. O cutie goală se izbeşte de cojile de usturoi din pungă.
Nimic nu e romantic.
Nici măcar mucurile de ţigară strivite.
Nimic nu e poetic.
Aşteptăm să vedem ciorile zburînd pe cer cînd răsare soarele.
E frig dincolo de pătura care-mi acoperă umerii.
Nimic nu e sincer. Totul e un construct artificial ce imită naturalul.
Mimăm indiferenţă şi ţigara se arde în scrumieră.
Buzele se lipesc de conserva de bere.
Toţi dorm sau se prefac. Noi glumim, exagerăm, ne jucăm cu cuvintele şi înşirăm poveşti fără morală, doar de dragul de a împărtăşi intimităţi.
‚’Timpul, timpul – curva asta ordinară care ne joacă feste’’.
Ora a fost dată înapoi.
Cartofi prajiţi cu usturoi şi eros. Va muri un geniu. Totul e în exces. Totul e decadent.

vineri, 24 octombrie 2014

discrepanţă

mă gîndeam la un titlu idiot care să redea o boemitate a sufletului meu ipocrit.
sunt la fel de boemă ca un peşte de sticlă pe un televizor.
mă pierd în zilele şi mai ales în nopţile care se scurg monoton în acţiuni repetitive şi seci, ceeea ce mă face să nu mai fiu conştientă de unicitatea lor şi pe care le amestec într-un vîrtej de senzaţii care ar putea să descrie o noapte anume la fel de bine cum ar descrie toate nopţile dintr-o săptămînă sau o lună.
Crucified Barbara - The Midnight Chase.
Timpul nu mai e fluid. Timpul pentru mine e o bucată de elastic. E anormal.
Sunt atît de obosită încît am senzaţia că pînă şi somnul mă oboseşte. Mi-e groază de iarnă.
Vreau să văd un cimitir. Mi-e dor de liniştea morţilor ce se descompun nevăzuţi.
Oare dacă un lucru care are loc în timp ce tu nu-l conştientizezi e cu adevărat inexistent în domeniul tău de cunoaştere?
Dacă pur şi simplu el dospeşte în noi dar limitarea noastră umană îl blochează pur şi simplu atunci el încetează să existe doar aparent.
Sună idiot şi deloc coerent, dar parcă mi s-a mai lămurit mie în minte.
Mă macină un dor. Mă macină dorul de ignoranţă, de închistare într-o zonă de confort care să nu mă împingă în zonele pline de nămol gri, lipicios, decadent în simbolistica lui şi care mă împinge să gîndesc sau să conştientizez.
Am încetat să mă mai compar cu alţii pentru că-mi făcea rău. Am început să mă raportez doar la mine însemi, la designatul esenţei al cărei original, mi-e teamă, după lungi căutări defapt nu este.
Sunt specială. La fel ca toată lumea.
Sunt ferm convinsă că dacă ar fi să fac o bază de date, aşa cum nu ştiu face, în care să dau coduri fiecărui atribut pe care fiecare îl găseşte caracteristic în sine şi care îi conferă unicitate, aş putea demonstra că defapt există un număr finit de elemente care doar se permită şi că noi suntem doar copii ciopîrţite şi rearanjate dintr-un adn iniţial.
Personal, impersonal, nepersonal.
Persona.
Să ne cadă dracului toate măştile, toate straturile slinoase de artificialitate pe care ni le naturalizăm ca şi cum ar fi normal.
Impunem convenţii ca să creem o stare de aparent normal, de aparteneţă la ceilalţi, pentru că ne împărţim măştile, nu le păstrăm pentru sine.
Ne-ar fi atît de frică.
Ne e frică de nebuni. Ne e frică ca dracu' de cei care nu se supun aceloraşi reguli ca şi noi. Ne e frică de faptul că ni s-ar putea face rău. Ne e frică de linia aia de ignoranţă după care se află tenebrele şi tentaculele.
Ne e frică să admitem că noi zacem într-un întuneric autoimpus. Călduţ, comod, repetitiv în care timpul e fluid.
Şi apoi mirosim rădăcinile trandafirilor.

vineri, 27 iunie 2014

Studenţii şi Dumnezeu sau Pentru D.D. cu dragoste. partea III



Ei! Dar nu putem continua povestea fără să vedem ce fac ceilalţi trei eroi ai noştri pe care i-am lăsat cu conexiunea la internet suspendată!
Cum au prins ei de veste că Studenta a şi găsit o cale de a obţine Cursul, cum s-au şi umflat pipotele-n ei! Cum, o amărîtă de studentă hateriţă să le ia lor faţa şi poleiala de la maşină primită de la tati? Şi-au aflat drumul ei prin toate check-in-urile de pe google plus şi-au luat în borsetele masculine un card de credit şi legitimaţiile de studenţi şi pe-aci le-a fost drumul! Şi-au urcat în autobusul 9 (deşi aveau maşini, banii de benzină îi cheltuiseră pe bere şi cocktail-uri în Euphoria) s-ajungă în Regatul Tocilarilor înaintea Studentei. Dar vai! nici drumul acesta nu era lipsit de primejdii! Nici n-au urcat bine că din capătul autobusului se zărea unul din cele două capete ale BalaControlorului! Cel mustăcios arunca priviri severe peste abonamente şi bilete rupîndu-le dintr-o mişcare, iar celălalt, obez, azvîrlea amenzi oricărui n-avea bilet de rupt. Studentul 1 şi Mumosu’3000 şi-au păstrat sîngele rece, şi-au scos abonamentele şi s-au ascuns sub ele. Dar Studentul 2 a început să asude, căci în periplurile lui nocturne arareori avea nevoie de abonament, aşa că mai mult mergea ''pe naşpa''. Şi iaca cum năvăleşte capul îngropat de osînză asupra lor şi numai le-aruncă o privire îngheţată celor trei studenţi. Studentul 1 şi Mumosu’3000 s-au apărat cu chiu, cu vai de atacul balaurului, dar Studentul 2 neavînd păvază a îngheţat de parcă fusese stropit cu nitrogen lichid. Ceilalţi doi n-au mai aşteptat şi-au ţîşnit din autobus la prima staţie, lăsîndu-şi prietenul în ghearele BalaControlorului.

duminică, 22 iunie 2014

Studenţii şi Dumnezeu sau Pentru D.D. cu dragoste. partea II

Şi-a mers ea zi de vară pînă-n seară schimbînd trei autobuze  pînă a dat de un Starbucks unde s-a odihnit cu o Caramel Iced Skinny Flavored Latte la suprapreţ, în timp ce-i verifica smartphone-ul de notificări şi căuta alte victime cărora să le scuipe-n suflet online. Şi-a stat ea ce-a stat şi şi-a făcut poze la sigla cafenelei pe care le-a postat apoi pe reţelele de socializare. Şi cum stătea ea acolo, iată că la intrarea mall-ului se zăreşte o dihanie cum se apropie ameninţător spre ea. Cu ochii bulbucaţi prin ochelarii fund-de-borcan, cu pietricele strălucitoare pe doi dinţi, cu un şal de doi metri la gît şi-o sumedenie de insigne prinse la geanta imprimată cu ''Salvaţi R.M.!'', îmbrăcată cu cîrpe făcute manual de copii din Siberia şi cu o pancartă de protest, iată cum sosea Antiintegrarea, imaginea vie a ipocriziei şi a aşa-zisului anticorporatist.
-Cine eşti tu şi de ce stai la masa mea? mormăi Antiintegralista.
-Eu sunt Studenta, cea care a pornit să ia din Pădurea cărţilor a Regatului Fraierilor măreţul Curs şi astfel să-mi arăt superioritatea!
-Şi ce cauţi aici cînd Regatul Fraierilor e în celălalt capăt de linie? Oare tu nu ştii că acesta e teritorul meu? Sau poate cutezi a te gîndi să-mi furi locul de protestat?spuse Antiintegrarea behăind puternic .
Simţindu-se ameninţată, studenta începu să caute şi să posteze mizerii legate de bestie pe facebook pentru a o intimida.
-Auzi, da' tu cine te crezi? Te crezi şmecheră că faci proteste, tu cu proastele tale de prietene? Crezi că eşti extraordinară că te dai deşteaptă că eşti eco şi bio şi tu bei la Starbuks? Lasă că-ţi arăt eu! răcni studenta începînd cu şi mai multă rîvnă să posteze pe facebook. Începu chiar să dea tag-uri şi să posteze filmuleţe pe lifestream cu Antiintegrarea clocotind de nervi în timp ce-i veneau notificările pe iphone.
Prea slabă împotriva acestor atacuri, dihania începu să scîncească şi să se milogească de studentă borborosind:
-Încetează cu hate-ul ăsta! Te rog, o să fie exclusă de pe grupurile de protestatari şi n-o să mai ştiu cînd sunt eventuri underground! Îţi dau, uite, geanta mea cu insigne ca să-ţi fie păvază şi să nu te atace în drum hoardele de hipsteri însetaţi de sînge corporatist! Gata, nu mai suport!
-Şi te juri pe accontul tău de twitter că n-o să mă urmăreşti?
-Jur!
Studenta luă geanta şi şterse o parte din postările de pe wall şi limită vizualizarea celorlalte la privat, ca să o aibă la mînă pe Antiitegrare, care acum zăcea aproape în nesimţire.
-Ce număr trebuie să iau ca să ajung în Regatul Tocilarilor?
Antiinegrarea ridică patru degete cu ultimele puteri şi leşină. Studenta intră la farmacie, îşi luă doi plasturi ca să n-o mai jeneze pantofii şi porni spre staţie.


sâmbătă, 21 iunie 2014

Studenţii şi Dumnezeu sau Pentru D.D. cu dragoste. partea I

Azi a fost ziua revelatorie în marele oraş C.N. unde Dumnezeu a venit personal ca să înceapă să şoptească studenţilor la examene.
Nu tuturor studenţilor, ci unor studenţi care trăiau mai ales prin arealul H. care au văzut în cursuri şi, mai rar - e-adevărat, seminare un supliciu nedemn de ei.
Deşi semăna izbitor de mult cu mituriea diferitelor personaităţi politice pentru obţinerea de subiecte de BAC, studenţii care nu plăteau în lumînări şi rugi fierbinţi nu s-au lăsat afectaţi.
Cînd Dumnezeu a rămas fără nici o modalitate de a sufla studenţilor bisericoşi, pentru că aceştia nu puteau să răspundă concludent la întrebarea: La ce aveţi acum examen? a decis că-i va părăsi pînă cînd nu va găsi unul dintre ei materia de curs, suportul de curs şi îl va obţine.
Dar groaza s-a instaurat între cei cărora li se şopteşte. Oare cine va avea asemenea curaj?
Printre aceia se găseau 3, cei mai slabi de inimă, dar cu ura gîlgîindu-le în vene, intoleranţi şi băgători de seamă. Prin asta se înţelege că ei şi-au cîştigat locul prin metode subversive, mită, flegmat în lume, ceva asemănător politicienilor sau jurnaliştilor de cea mai joasă speţă (dar, dat fiind faptul că totul e fictiv nu vom presupune că vreunul era la jurnalism sau ştiinţe politice sau chiar litere).
Celor trei li s-a înmînat un laptop conectat la internet şi li s-a zis să obţină numele cursului la care aveau examen în trei zile. Cei trei sudenţi nu aveau nume, dar ceilalţi i-au pictat pe frunte cu ruj cu 1, 2 şi 4. Probabil pentru că li se părea amuzant să-i lase aşa pe stradă şi toţi să înceapă să-l caute pe cel cu nr 3.
Studentul 1 a început să caute prin toate grupurile de facebook dar a ajuns să se uite la videouri ci pisici şi oameni mai retardaţi decît el.
Studentul 2 a căutat cît a căutat, a agresat verbal oameni pe diferite reţele de socializare, a scris cu Caps lock-ul pornit s-a enervat şi a ajuns în cele din urmă să se destină răscolind prin redtube.com şi 9gag.
Studentul 4, care s-a decis să-şi zică Mumosu'3000 s-a dat la 3 studente cu un iq cît o păpădie pe are le-a chemat la suc.
Între timp, toţi ceilalţi studenţi se jucau candy crash, postau pe instagram şau îşi cumpărau bilete online la concerte tehno.
O singură studentă în schimb făcea altceva. Ea scuipa venin pseudoelevat în jeturi virtuale asupra celor care erau diferiţi de ea. Prin peripurile sale virtuale a găsit din întîmplare numele cursului la care avea examen. Astfel, a hotărît să-şi arate superioritatea, şi-a luat armura care consta in ochelari cu lentile de sticlă normală şi ura izvorîtă din intoleranţă şi frustrare şi a plecat spre Pădurea Cărţilor, unde se aflau Păstrătorii cursului şi Fraierii care au mers la cursuri. Călare pe pantofi cu toc de la Prada, moşteniţi de la tatăl ei travestit, ea şi-a pus ochelarii şi s-a pornit la drumul plin de primejdii, pentru a putea să-şi treacă examenele, măcar de data asta.

duminică, 15 iunie 2014

Aniversare fericită.

Orice om normal ar plînge acum în locul meu. Sunt efectiv acoperită de cărţi. Aş putea să tapetez o vilă cu toate cursurile mele. Şi toate astea pentru sfîntul examen, monstruosul mit bothian. Nu voi face apel la cunoştinţele voastre în corpul profesoral de la catedra de romînă dar examenul ăsta e legendar de pe vremea cînd se dădea oral.
Da, ştiu că în loc să mă uit drăgăstos la Alecsandri, Bolintineanu, Odobescu şi compania scriu aici, dar scriu pentru că trebuie cumva să scap de sentimentele ce mă rîcîie.
Eu nu plîng din cauza lui Both, nici din cauza Morfologiei nici de nimic ce ţine de viitorul meu academic.
Eu plîng pentru că n-o să mai aud miorlăituri în urechi în fiecare zi, n-o să mai adorm cu telefonul la urechi calculînd zilele pe care le mai am de stat în Cluj ca să ajung în gară şi să mă aştepte Vlad.
Moni spunea că cele două ţări între noi vor reprezenta ''testul suprem''.
Şi mă simt de parcă eu plec, nu el.
Simt că-mi pleacă lumea aşa cum am ştiut-o.
Şi chiar dacă nu pare, încerc cu disperare să gîndesc logic. Îmi repet mereu: va fi bine, de parcă mi s-a zgîriat cd-ul. Încerc să nu mă las trasă încă o dată în vîltoarea lacrimilor pentru că ştiu că nu folosesc la nimic cu excepţia deshidratării.
Şi dacă pînă acum m-am simţit singură, apăi de acum încolo o să mă simt de parcă aş fi ultimul om rămas pe pămînt. O să mă apuc să construiesc altare de parc-ar fi murit în timp ce vînez cu suliţa lebedele scăpate din zoo. Nu este zoo în Cluj, deci va trebui să improvizez. O să fur maşini de jucărie şi o să mi le leg ca-n desenele animate, de picioare, şi o să iau un extintor pe care-l voi folosi să mă propulseze pe drumurile ce mă vor duce la oraşele cu grădinile zoologice cu lebede.
Cinicii vor spune că aş putea pur şi simplu să iau o bicicletă sau role, dar cinicii NU VOR MAI FI!
Pentru că voi fi singură.

Cineva să mă ţină în braţe. Vreau să nu mai plîng.
Vreau să asimilez totul şi să înţeleg dracului că nu-i un capăt de lume.
It's just a whole new world.
But I feel that if I felt like I'm not really part of it. My old world is leaving.
And I'm so happy for him yet so sad.
All in all... At least we're on the same continent, right?
Time is just abstract, right?
Right?

joi, 12 iunie 2014

etape

vreau ca cineva să-mi ronţăie sufletul. vreau să nu mai simt nimic, să mă anesteziez de-adevăratelea, nu aşa cum aproape mint cînd o zic. mi-ar plăcea ca totul să fie fluid şi hidrofob. sau, mai bine nu. vreau să fiu sentimentalofobă.
vreau să simt cum îmi curge puterea pe creştet, pe gît, pe abdomen coapse şi pulpe şi să n-o pot atinge pentru că e monafobă. să urlu de frustrare şi să plîng de cît sunt de slabă.
poate dacă aş da cu sufletul de pămînt nu aş mai simţi apoi că poate ceva să mă rănească. să-mi mai rănească mîndria mea stupidă. poate nici n-aş mai avea mîndrie.
sunt negativistă. sunt destul de convinsă că puţini sunt cei care au scris suficiente minusuri la matematică ca să poată avea o reprezentare exactă a polului meu.
folosesc cuvinte mari uneori. şi mi-e ciudă că sunt la fel ca toţi ceilalţi cu tot cu ele.
şi nici măcar nu cred că suntem toţi egali. chestia asta e o utopie la fel de tîmpită ca şi cercul.(pentru detalii accesaţi postarea anterioară).
şi cu toate că nu suntem egali în nimic, suntem la fel. suntem analogii ale propiei specii. suntem imaginea reflectată a celuilalt. faptul că debitez inepţii, pe cînd altcineva nu va vorbi decît într-o coerenţă aproape universală nu mă încălzeşte cu nimic. poate nu-l cunosc pe cel logic. poate defapt e invers. poate eu reprezint golul pe care el îl vede plin.
uneori mă simt neîndreptăţită. mă simt pusă în faţa unor alegeri impuse ce par să aibă o singură variantă ''bună''. o laie. nimic nu e bun, ca să fie bun ar trebui ca efectele deciziilor noastre să nu aibă ecou. să nu urle de aproape consecinţele, de oricare ar fi ele.
vreau să urlu şi să nu-mi mai aud ecoul.
vreau să reprezint oglinda spartă.
mă simt judecată de cei care comit fapte mai grave decît ale mele. atunci ecoul nu mi-e amuţit sau reverbrat ci pur şi simplu mutilat.
mă simt mutilată de modul în care convingerile celorlalţi se ipocrizează.

marți, 10 iunie 2014

TITLU ŞOCANT

Pentru că aşa mi se par toate. Toate titlurile mi se par a fi aberaţii menite să atragă atenţia. Sau sunt cuvinte ce nu par să se pupe doar pentru a părea intelectual.
Titlurile nu mai înseamnă nimic sau poate că înseamnă prea puţin.
Vreau să mă scufund în cuvinte ale căror patină dată de uzură să nu fi şters întregul lor sens.
Vreau să mă scufund într-o limbă arhaică, primodială.
Sau cel puţin aşa cred că vreau să fie.
Certitudinile şi judecata mea par mereu a se da peste cap cu fiecare curs, cu fiecare examen, cu fiecare materie ce mi se pare că n-o înţeleg sau nu-i înţeleg sensul. Îmi e greu să privesc per ansamblu atunci cînd eu mă aflu încă în pătratul vicios.
Nu vreau să fie cerc.
Mă opun ideii de cerc. Cercul nu e perfect. Cercul e instabil. Cercul e o iluzie.
Cercul e un imbecil care împăturat devine un arc.
Săgeţile lui îţi străpung creierii.
Iar eu scriu aberaţii.
Hai s-o lăsăm aşa.

vineri, 25 aprilie 2014

Scrisoare neterminată către mine de la începutul anului universitar



Aş vrea să scriu ceva incredibil de profund, de plin de înţeles sau cel puţin signifiant pentru omenire sau măcar pentru mine. Incredibil cît de adaptabil poţi deveni după un timp scurt. Fascinată lipsa de comunicare autoimpusă. Iar frustrarea incredibilă pe care o simţi în momentul în care ai sentimentul că scopul tău real şi esenţial pentru care ai făcut sacrificii, nu numai tu, dar şi restul din jurul tău, pare nu nepărat intangibil ci, mai degrabă, periclitat de circumstanţe.
Momentul în care ai impresia că toţi suferă un moment de tîmpenie absolută e aproape magic. Într-o nuanţă închisă, întradevăr.
Aş face bîldîbîc dar Someşul e cam departe momentan, iar eu am o mie şi una de chestii de rezolvat.
Mă simt inaptă. Mă simt în acelaşi timp şi incredibil de puternică şi rezistentă.
Îmi place să cred că întreaga mea existenţă depinde de mine şi nu de o lume bolundă care se interferează în draci cu viaţa mea.
Oraşul ăsta îmi dă senzaţia că nu sunt nici unică, nici specială. Căminul mi se relevă ca o entitate ce vrea să fie superioară pentru că încă nu i-am desluşit toate cotloanele înţesate de studenţi, masteranzi, doctoranzi şi alte specii. Îmi pasă mult prea puţin de asta. Nu oraşul, nu căminul sunt impedimentele mele principal ci eu însemi.
Dacă la începutul fiecărui an scriu o listă de dorinţe, eu pentru mine, o listă ce n-o recitesc decît la începutul următorului an, atunci vreau să scriu şi acum o listă. 

Peste cîteva luni, am scris asta:

Eu sunt cea mai fragilă fiinţă pe care o cunosc. Am plîns mai mult în ultimele unsprezece luni decît în restul de 18 ani. Am plîns liniştit, cu lacrimile şuroindu-mi firesc pe obraji. Am plîns cu hohote, aproape sughiţînd. Am plîns atît de mult încît mi-am spălat fiecare bucăţică din chip. Am plîns pînă sarea din lacrimi  mi-a rănit colţurile ochilor. Am plîns în stradă, în pat, în baie, pe autocare, dimineaţa, la prînz şi seara şi-mi repetam obsesiv în gînd ce fiinţă slabă sunt eu.
 Sunt o păpuşă din o mulţime de kilograme de carne ce plînge.
Sunt demnă de plîns cînd nu plîng şi-mi văd sufletul mistuit. Şi atunci plîng de-adevăratelea că poate, poate o să-l sting.
Sunt  păpuşă ce ascultă Marilyn Manson şi scrie, ca o ratată autentică, jelania ei mult mai puţin artistică decît Jelania Inorogului scrisă de Cantemir. Sunt o caricatură de păpuşă ce e de oţel cînd vine vorba de ceilalţi, de ajutarea lor, de încurajarea lor, şi de cîrpe cînd e vorba de sine înseşi.
Sunt păpuşa ce acceptă uşor celelalte păpuşi. Indiferent dacă ele sunt păpuşi voodoo, păpuşi bizare, păpuşi pretenţioase de porţelan, matrioşka, din şosete, pe lingură, marionete sau alte soiuri.
Dar le iubesc.

joi, 20 martie 2014

I fucking hate Christmas

Megadeth - In my darkest hour

Nu mi-a plăcut niciodată sechestrul la domiciliu de sărbători. Detest meschinăria artificială de sărbătoarea asta păgînă. Rînjetele la apariţia rudelor şi incapacitatea de a-ţi redresa propria fiinţă în aşa fel încît să nu te autodistrugi. Aşteptările ilogice întru schimbarea lumii şi oamenilor cu ajutorul voinţei şi agresivităţii tale.
Mîncare multă, multă, că aşa îşi doresc entităţile divine să fie cinstite.
Să fii obligat să rabzi cu aceeaşi neplăcere ceilalţi oameni de lîngă tine pentru că aşa ţi s-a impus din generaţie în generaţie şi pentru că ''aşa face orice familie normală''. 
Fuck that shit.

Daite, pajaluista, iablăki

Am tras chiulul aici, recunosc. Jonglînd cu faculta şi cu pseudo viaţa mea socială mi s-a făcut lehamite să mai depun şi un alt de efort intelectual pentru a putea scrie şi aici. Deşi o să-mi permit să mă îndoiesc că mi-a dus careva dorul.
Am trecut glorios de sesiune. N-am picat la nimic. În afară de faptul că m-am pupat cu fonetica la romînă mai pasional decît m-aş fi dorit în restanţă am reuşit să-i smulg providenţei un sfînt 5. Am constatat că sintagma '' i'm so caffeinated i see noises'' e mult mai aproape de realitate o dată ce ai băgat ca prostu 3/4 l de cafea.
Am ajuns să-i urăsc pe vecinii de vis-a-vis pe care-i pot vedea exagerat de clar în noua lor casă în timp ce se holbează la un televizor cam cît frigiderul meu de mare.
Am ajuns să fiu lipită de toate sursele de informaţie de care mă pot prinde şi m-ar putea ajuta.
Imaginea mea de sine e ''redusă'' la cea a unei orci ucigaşe datorită căreia Olanda nu este năpădită de inundaţii, pentru că, nu-i aşa, eu mergînd pe uscat am fentat legea lui Arhimede. Şi nu, asta nu înseamnă neapărat că mă urăsc. Prea mult.
I'm just hard to kidnap,
Am constatat că dificultatea facultăţii se calculează ca o medie geometrică, avînd ca bază semestrul în care ai supravieţuit eroic. O superbă creştere exponenţială.
Îmi dau seama că ori sunt demotivată ori incapabilă să jonglez cu toate în sincron. Zilele de 8, 10 ore par o barbarie pe care o înduri doar pentru a fi cuprins de epuizare în celelalte zile.
Cîteodată sunt singură. Sunt singură şi parcă aş vrea să rămîn pe veci în starea asta latentă.
Uneori mă gîndesc că nu mai vreau să mai merg pe acasă. Şi nu pentru că oraşul ăsta ar fi grozav şi fenomenal sau pentru că nu mi s-ar face dor, ci pentru că mă gîndesc că doare mai puţin. Şi mi-e silă să îmi scormonesc mereu rana şi să văd că sunt un element decorativ consumerist. Şi doare de fiecare dată cînd mă urc pe autocar sau tren şi mă gîndesc că mă rup din nou de Vlad şi de confortul familiar al camerei mele. Şi mă zdrobeşte pentru că ştiu că probabil ar fi iluzii. Superbe deşarte iluzii.
Nu ştiu dacă să compar repetabilitatea ruperii pe care o simt cu cea a unei lumînări care arde dar a cărei ceară devine o nouă lumînare ce arde iar şi ciclul se repetă la nesfîrşit sau cu un fir pe care-l rup şi-l înnod, şi-l rup şi-l înnod pînă cînd se va uza bumbacul din care e făcut şi n-o să mai ţină deloc.
Dar am prezentat cu Ioana cartea lui Umberto Eco - Şase plimbări prin pădurea narativă în faţa a 80 de oameni şi-am primit un feed-back pozitiv. Asta-i ok, nu?
Sîmbătă o să facem, noi cei de la rusă, o micro-scenetă în rusă în care tragem din pămînt ridichea uriaşă. Am o stare aşa naşpa că nici să citesc n-am chef, darămite să învăţ pe de rost chestii..
Puf!