marți, 19 mai 2015

All my friends are dead in my head.
Am constatat că proverbiala mea memorie proastă e mai mult decît proverbială. Nu-mi mai amintesc nume şi abia de-ntrezăresc chipuri înceţoşate din trecut. Şi nu vorbesc de chipuri pe care le-am cunoscut doar în trecere, vorbesc de chipuri pe care le vedeam zilnic o îndelungată perioadă de timp, colegi sau profesori, cunoştinţe cu care mă întîlneam des. Pentru mine, oamenii ăia sunt morţi. Şi nu e o constatare încărcată cu ură sau regret. E doar o constatare.
Perioada liceului e înceţoşată. Şi, contrar oricărei supoziţii alcoolizate care e exclusă din start, aproape parcă-mi pare rău. În schimb mă macină cumva faptul că amintirile pe care totuşi le mai am din ultimii ani încerc să le modific cumva cu crearea unor imagini noi. Şi toate amintirile semnificative se leagă cumva de el. Ceea ce nu-mi prieşte deloc. Nu sunt amintiri rele, majoritatea sunt chiar superbe, fac parte din lucrurile pe care mi le doresc să rămînă săpate în piatră, dar şi cumva duse departe de o avalanşă de pietre. E contradictoriu faptul că-mi doresc ca ele să fie şi să nu fie, ca pisica lui Schrodinger. Probabil pentru că nu am încredere în mine. Nu am încrederea că-mi voi putea aminti. Şi aş vrea să le scriu, dar cum să le scriu cînd nu îndrăznesc măcar să mă gîndesc la ele, pentru că mi-e groază de durere. Mi-e groază că suturile se vor rupe. Mă macină o grijă pe care nu cred că e sănătos să o am. Şi nu sunt capabilă să aleg ceea ce ar fi cel mai avantajos în sensul ăsta. (avantajos? sunt o idioată din punctul de vedere al exprimării).
Nu pot nici măcar să narez ceva complex ce e legat de el. De frică.
Mi se pare atît de straniu că omul pe care l-am cunoscut şi care m-a cunoscut va ajunge într-o perioadă de timp să se dăruiască altcuiva. Şi eu să fac la fel. De parcă tot ce împărtăşisem cîndva nu a fost decît un vis. E o irealitate imediată într-un proces lent de concretizare. Şi îi doresc binele atît de mult, şi-mi doresc să ştiu că îi e bine, acum şi probabil şi-n viitor. Dar nu-mi doresc să-l ştiu viu, nu aşa cum îl ştiam. Pentru mine e un om ce moare şi căruia nu-i pot face nimic. Şi sunt frîntă în faţa morţii sale clinice.
Ca să pictez puţin starea mea mentală: Eşti într-un salon de spital. Pe pat eşti tot tu, conectat cu o mulţime de cabluri care nici nu ai habar ce rol au şi nici nu te interesează. Eşti în moarte clinică. Un somnambulism morbid şi imobil. Tu, cel prezent poţi alege ca el să continue să fie legumă sau să-i curmi viaţa. Şi mai ştii că n-o să se trezească niciodată. Cînd mori, vei muri în dublu exemplar. Poţi să-ţi duci viaţa mai departe, avînd în conştiinţă că celălalt e pe jumătate mort şi că eşti cumva amestecat în asta sau să îţi duci viaţa mai depare ştiind că te-ai ucis.
Tu ce ai alege?
O a 3-a variantă ar fi să te sinucizi şi să nu-ţi mai baţi capul. Dar îţi place prea mult cafeaua la ibric, ţigările rulate (şi probabil un fetiş pentru părul de cămilă) ca să faci asta. Prin absurd.
Şi analiza nu se sfîrşeşte aici, o, nu! În capul meu curg fără încetare mii de gînduri care se sfîşie, îşi ling rănile unul altuia, se sărută sau se distrug.
Şi tot universul ăsta nu există decît în capul meu, pentru că acolo convenţiile nu sunt limitate şi  nici nu mai corespund cu convenţiile pe care sunt nevoită să le aplic cînd ies din spaţiul meu înconjurat cu oameni morţi şi vorbesc cu tine. Defect de pseudo-filolog.
Şi cumva mi-e greu să mă gîndesc că dacă îmi păstrez amintirile, voi fi nevoită să le ascund pentru a nu răni acea persoană virtuală care s-ar putea stipula că mi-ar răsări în viitor. Şi de a cărei existenţă mă îndoiesc. Aşa cum mă îndoiesc de fiecare existenţă a fiecărui om care mi-a imprimat fiinţa lui în mine.
Pînă nu te iau în brate, îţi sărut fruntea, îţi aud vocea, te văd, eşti mort. Toţi sunteţi morţi.
Şi nu zic mort decît în sensul în care în zona imaterială a gîndurilor mele nimeni nu e viu cu adevărat.
Şi eu sunt cea mai moartă dintre toţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu