miercuri, 5 octombrie 2016

CXIV

"Îmi pare bine că sunteţi iar aici."
"Şi mie-mi pare bine."
Portarul a apăsat butonul liftului pentru mine. În mîini aveam toată lenjeria de pat.

Nu contează cât de... oricum sunt, castanele mereu mă încîntă. Nu ştiu ce-i cu fructele astea maronii de mereu îmi dau o uşoară stare de confort. Cam ca şi cum aş revedea un prieten vechi, frânt într-un milion de fragmente. O carte pe care o ador, descompusă în fîşii ce sunt împrăştiate pe jos oriunde merg.
Ambele comparaţii sunt cretine, dar chiar n-am nimic mai bun acum.
Cred că teama de eşec s-a dizolvat din mine în clipa în care am realizat că mai nasol de atît doar cu încăpăţînare aş putea s-o fac. Pînă la urmă, nici nu ştiu cît e vina mea şi cît nu.
Îmi conserv mintea într-o amorţire ce mă face să uit de tot. Încerc să glumesc despre ce şi cum o duc, dar cred că mi-e frică c-am futut meciul de-a binelea.
Concomitent, îmi doresc enorm să renunţ şi să lupt. Habar n-am ce dracu să fac. Mă simt singură şi complet rătăcită. Nu ştiu cine sau ce sunt, sau ce mi-aş dori să fiu.
Oamenii rîd cu atît mai tare cu cît mi se adîncesc în mine rădăcnile autodistrugerii mentale. Problema nu e că e un război în mine, nici că am bătut în retragere, ci că am renunţat cu toţii.
Ne e foame, frig, frică, sunt toţi nervoşi, suntem goi şi complet dezorientaţi.
I have nothing.
E probabil una din frazele mele preferate. E şi normal, doar e o frază ce-a fost reabsorbită în adîncurile creierului meu de atît de mult timp..
Am constant senzaţia că sunt inutilă.

joi, 22 septembrie 2016

Întuneric (sau alt titlu fără legătura cu conținutul)

Creierul meu nu mai face distincția limpede între limbile pe care le folosesc şi, ceea ce e chiar mai grav, mă face să le pocesc pe toate. Sunt convinsă că nu e asta prima oara, doar că acum mă deranjeaza. Sunt înconjurată de oameni a căror limba le e şi lor hibridizată. Dizlocări de cuvinte şi expresii.
A trecut aproape un an de cînd n-am mai scris aici. Nu pentru că nu am mai scris deloc, ci pentru că... nu ştiu. Nici măcar nu-mi pot aduna gîndurile ca să debitez ceva coerent.
Au trecut multe peste mine. Stresul, depresia şi anxietatea, cuvintele astea cu încărcătura lor semantică ce nu par să aibă sens pentru o parte din oameni. Am scris o licenţă despre ce mi-am dorit, aproape de limita sănătăţii mele mentale, finalizînd-o într-un bar aproape de facultate cu wi-fi şi cafea ieftină.
A murit una din persoanele mele preferate cu o săptămînă înainte de licenţă şi creierul mi-a zăcut într-o supă amorfă de amorţire. Mi-aş fi dorit să mă vadă cu tocă, ţinîndu-mi discursul penibil ş să-mi audă vocea tremurând de emoţii.
Mă simt de parcă am eşuat. În capul meu rulează etern aceeşi bandă. Mă sperie existenţa propriului orgoliu. Mi-e frică că nu o să fiu fericită. Nici stima mea de sine nu e cel mai încîntător subiect. Mi-e ruşine de lamentaţiile mele, la fel ca în iarnă cînd mi-era ruşine că plîng în faţa psiholoagei. Încă îmi e.
Nu ştiu cine dracu sunt. Nu ştiu nici ce fac. Zac într-un stadiu constant de învăţăcel inapt, sub teroarea constantă că viitorul meu e cvasiinexistent sau sortit eşecului.
Încurajările, puţine, zise pe un ton lipsit de inflexiuni aproape mă rănesc. Trăiesc cu paranoia că nimeni nu mă place, dar toţi sunt politicoşi şi atunci mimează aprecierea.
Mă adap dintr-o afecţiune fictivă pe care o strîng în grămăjoare cît mai compacte, încercînd să ignor faptul că de fapt nimeni nu-şi doreşte să mă cunoască pe de-a-ntregul, ci doar să mă arunce sub preşul unui singur lucru pe care l-am făcut sau gîndit. Cel puţin asta cred.
Mă îndoiesc de claritatea, concizia şi inteligenţa mea. Aş vrea să zic talent, dar mă dezgustă propria mediocritate de prea mulţi ani ca să mă mai chinui să-l adun la socoteală.
Ideile-mi sunt frigide şi sterpe. Redundanţa lor mă întristează şi mă face să mă simt invalidă.
Nu am nimic al meu, şi asta mă consumă. Nu am nici o realizare. Sunt un nimeni într-o masă eterogenă de fiinţe. Aşa-zisele mele aptitudini sunt inutile în viaţa reală, dacă ignorăm capacitatea de a găti o masă completă de nuntă pentru o familie restrînsă de somalezi.
Umorul meu e ciudat sau şters, şi toate încercările mele de a fi zen par să eşueze într-o sforţare artificială. Nimic nu merge bine propriu-zis. Nu se întrevede o luminiţă la capătul tunelului şi simt că vreau să renunţ şi să nu mai fac nimic decît să eşuez. Vreau ca grijile mele să fie mici şi previzibile, gestionabile prin calm, nu hazard.
Vreau să mi se zică că-s frumoasă, că am un suflet apreciabil, că-s ambiţioasă şi puernică pînă la graniţa cu încăpăţînarea nesănătoasă. Să fiu alintată. Să nu trebuiască să îndur de fiecare dată o tonă de mizerii şi dificultăţi.
Mă simt redusă la stadiul de mobilă inadecvată.