miercuri, 17 iunie 2015

E.

There is something romantic in insanity. There is something beautiful in loosing your mind. There is something wonderful in jazz and literature into the dept of the night. It makes you feel somehow special, even if you know that's not true.
There is something special in the insecurity that no matter how many words you use or what language are you talking, the one next to you might not understand. Oh, and there is something magical in people. Toys of fate. Masks that wonder through the world, searching for other masks to interact with. Oh, and the panic when the mask slips.
I'm alright. For the moment there is nothing in the Universe except me. I am the only point of reference. I am the novel, the bibliography, the author and the reader. Because this time it is the Universe that is lying inside me.
I smile thinking that now the only way I understand everything is through the eyes of literature. That is not insane, that is common sense. We will understand by the terms of what we know best.
It's been a while since I've wrote in English. Somehow, I felt that this is the way to cheat the vigilant eye of my worse critic. I don't actually care if you think that this is perky, it's just an alternative to what I usually do in order to achieve my unstable illusion of stability. I am alone and that does not bother me now. Oh, yes, the desperation and sickness and fear were there, still are actually, but my dark pigmented playful friends are tired now. I don't fear them now, but I know that that is something temporary.
My mother once told me: I sometimes talk to myself because I need to talk with somebody intelligent. I know that it might sound weird, but i am afraid that if I would actually find someone that would fully understand me it will be a shock and I will feel even more empty. Even though now I don't feel empty not full. Maybe the glass is changing in size.
'Drink me'.
There are so many words. The entire world is just a dictionary. It doesn't exist if we don't have a name for it.
Sometimes I wish to make a mess out of all the languages I know, just to be sure that I'm clear. I juggle with at least two or three mindsets when I think. And this is very interesting. I'm scientifically split in my own mind because of the use of more than one language. Like a personality disorder.
And I find that lovely and grotesque at the same time. Grotesque. That is a perfect example of how you can contain yourself in more than one copy. When I say it in my native tongue, I feel it almost shapeless. When I say it in English it gives a Victoria scent. In French it almost looks like a melting piece of art, giving me a feeling somewhere between fascination and nausea. In Russian it sounds almost aristocratic, somehow. In Norwegian it's cold.
If I can talk something else besides misery, that means I'm fine. But I'll need a break soon if I don't want to collapse again. I'll just hang in there, like the cute fluffy cat-sheep-bull that I am.
So many 'I' in this post. Makes me wonder.

luni, 15 iunie 2015

Demoni şi alte pacte

Aş vrea să fiu liberă.
Aş vrea să sar pe fereastră iar trupul să mi se spargă în sute de fluturi. Iar dacă cumva cineva va încerca să-şi amintească de mine să i se blocheze memoria. Urmele existenţei mele să dispară o dată cu fluturii ce vor fi striviţi.
Uneori am impresia că m-am împotmolit în lectură ca-ntr-un noroi clicos. Alteori că mă sufocă viaţa sau că demonii mă apucă de păr şi mă smucesc, rîzîndu-şi de mine.
Cumva am impresia că m-am lichefiat şi toată fiinţa mea a devenit impură. Învelişul ce-mi susţinea organele, sîngele şi creierul acum ţine să nu se împrăştie toată fiinţa mea păstoasă. Şi-mi vine să rîd isteric şi să-mi las lacrimile şuvoaie, să-mi pierd minţile.
Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi..
Sunt o rotiţă mică într-un mecanism infinit. Dacă mi se vor toci zimţii de tot voi fi scuipată din mecanism şi înlocuită.
Nimeni nu e de neînlocuit. Oh, blestematele de amintiri! Da, ele s-ar putea să te convingă că nu-i aşa. După ce ţi-au mînjit existenţa ai impresia că Adevărul lor e incontestabil. Şi s-ar putea să ai dreptate.
Dar e mă simt umplută cu venin. Şi mi-e ruşine că el se varsă pe cei inocenţi. Pe cei naivi. Ar trebui să fiu în stare să mă conţin pe mine. Doar în singurătate n-o să mă înec singură în otrava mea. Asta ar împiedica autodeificarea mea. Cum să devin o zeiţă dacă nu am atitudinea uneia?
E mai simplu să mimez un zîmbet, să murmur un 'mda', să contemplu existenţa la un grad superficial cînd socializez. Să mă agăţ de terestru.
Unde eşti, Mefistofel? În mintea mea? Te rog chiar foarte frumos să ieşi, să te materializezi cu fum şi artificii şi alte şmecherii, să-ţi laşi urmele de copite pe parchet şi să-mi propui ceva frumos. Cum ar fi iertarea nebuniei. O scurtă purificare mentală. Un psihiatru cu multe, multe cutiuţe şi borcănaşe pline cu bombonele colorate. O Uitare binefăcătoare, e epurarea a Memoriei. O altă viaţă. O perspectivă pozitivistă, optimistă, fericită.
Uite, eu, la schimb, îţi înapoiez toţi dracii şi demonii din mine. Ce zici? E totuşi un număr respectabil, chiar dacă sunt unii care deţin mai mulţi. Îţi dăruiesc toate amintirile mele. Sau tot trupul, dacă-ţi plac treburile astea.
Nu?
Păcat..

luni, 8 iunie 2015

Aerials in the sky...
Căldură, toropeală, vise, cărţi, muzică. Aproape mă cred ca fiind un personaj de roman post-modernist în căutarea sensului vieţii.
Sărut singurătatea şi întunericul şi muşc o dată cu sărutarea mea. Muşc pînă la sînge. Mă apuc singură de mînă şi mă trag mai departe.
Oh, suntem doar noi!
Hai să ne bucurăm de nebunia noastră.

sâmbătă, 6 iunie 2015

numărul apelat este indisponibil

Sunt obosită, frustrată, hărţuită. Şi, momentan, cea mai mare teamă a mea e că-mi pică netu'. Mîine am examen şi eu mă dau cu deltaplanul peste tot şi nicăieri.
L-am mai visat. Încerc şi cred că încep să mă reobişnuiesc cu ideea că 18 pisici negre sunt o achiziţie bună.
Mi-e silă, sunt încărcată cu tot felul de prostii pe care ar trebui să le fac şi nu simt că-mi doresc foarte tare că vreau să le fac. Dar, de musai, cu plăcere.
Singurătatea mă strînge în braţe. Iar eu îl strîng în braţe pe Tigri. Tigri va rămîne mereu cu mine. Ar fi absurd să nu, doar e de pluş nu nu poate fugi.
Mă frustrează tot timpul pierdut cu repetiţiile la rusă. Sunt în urmă grav cu cititul, nu mai ştiu cum să mă adun să învăţ, nu simt că sunt capabilă de ceva.

(poveşti cu testoşi de acum 2 săptămîni - acum am doar o stare nedefinită şi pe Tigri lîngă mine. Sunt într-o zonă de confort fluid din care vreau şi nu vreau să ies. E cald şi toropeală. Nu mai visez nimic consistent. Am dormit prea puţin zilele astea. Am ascultat prea mult Dirty Shirt. Sunt un mic pitbull terrier. Mi-e subminată conştiinţa. Vreau doar să învăţ. Să învăţ, să mă ridic, să zbor. Să-i învăţ şi pe alţii. Să mă transform în copac. Într-un Ent. Presupun că sunt ok. Dar aşa sunt de vreo săptămînă şi ceva, contrar a ce s-ar putea crede. O să scriu, şi o să-mi termin povestirea. O să devin -şters- printre oameni. Mai am 5 examene. Trebuie să mă joc cu perspectivele. Trebuie să particip la un joc unde nu există decît învinşi. Trebuie să mă pregătesc de decepţie. Şi o să o privesc cu un surîs totul, ca şi cum ar fi -şters-.)

miercuri, 3 iunie 2015

Autosuficienţă în literatura fiinţei

Insomnie, tulburări şi stabilitate. Deja sună dramatic.
Existenţa mea e fluidă şi mai nou se învîrte în jurul ideii de mulţumire de sine. Nu e  tocmai un secret că am o părere mizerabilă legată de tot ce ţine de personalitatea şi fiinţa mea. Sunt un zero barat, un nimic, o idee proastă, un concept nereuşit.
Oamenii încearcă să mă convingă de contrar. Nu ştiu exact de ce. Dacă aş avea vreun pic de mîndrie m-aş simţi flatată, dar aşa doar mă simt mai defectă.
Sunt conştientă de perspectivele celorlalţi şi le respect. Nu le asum pentru că nu cred în ele. Cumva atîrnă mereu o incertitudine.
O, sunt conştientă, foarte conştientă chiar, că ştiu face multe lucruri. Pot desena, scrie, citesc destul de mult, am o gîndire structurată, sunt sarcastică şi asta îmi conferă o doză de umor, uneori sunt chiar inteligentă, sunt atentă şi perfecţionistă, îmi fac treaba pînă la capăt şi o fac bine, ştiu să gătesc, cînt decent, nu judec, pot găsi Frumosul şi Urîtul în orice, sunt imparţială, hotărîtă, puternică şi aproape echilibrată. Oamenii pot vedea asta în mine. Le văd şi eu, dar mie îmi lipseşte principiul de autosuficienţă şi automulţumire. Dacă aş fi mai arogantă, m-aş compara cu Eliade.
Cred, deşi nu vreau să admit, că raportarea mea nu se face cu exteriorul. Nu-mi sunt mie suficientă. Puţin mă interesează de ce zic alţii. Deşi nu pare. Pare că depind foarte mult de aprobarea celorlalţi. Dar aprobarea lor îmi este inutilă. Cred că îmi doresc mai degrabă să mă rup de toţi şi să îi fac pe ceilalţi să depindă de mine. Pentru că aşa, cum sunt acum, nu aş reprezenta decît un mic dezechilibru temporar în cazul morţii sau dispariţiei. Cred că lucrul care mă determină să exist, să am încă o formă fizică, e o dorinţă egoistă şi arogantă de a ajunge centrul de existenţă al oamenilor. Nu, nu toţi. Unei sume oarecare. Să fiu un idol de argint. Să ajung atît de sus încît dacă aş cădea aş muri strivită de înălţime. Aşa că nu-mi sunt suficientă mie. Mai mult, mai mai mai..
Eu să reprezint un puct de referinţă. Eu să fiu Universul cuiva.
E o grandomanie absolut idioată, ştiu, dar mă face să funcţionez, mă determină să nu renunţ într-o stare de letargie automulţumită. Nu pot spune despre mine că sunt extraordinară, specială sau alte epitete. Pentru dublul meu nu sunt nimic, şi asta mă îndîrjeşte să nu renunţ.
Poate că oamenii credincioşi proiectează dublul în divinitate şi atunci se complac în ideea îngenuncherii mentale lui. Oricum niciodată nu vor ajunge nici pînă la călcîiul deităţii.
Eu nu. Ştiu că nu îmi pot modifica anumite aspecte fireşti ale vieţii, dar mă răzvrătesc şi îmi doresc ca ceea ce mă reliefează să mă înghită. Proporţiile să devină dacă nu absolute, măcar groteşti. Umflate, vizibile, groteşti. O asemenea nevoie am eu, de grotescul, de inesteticul iritant al propriei mele fiinţe. O trecere mentală care să mă nenorocească pentru că sunt limitată. Pentru că sunt o eretică ce se consumă precum Uroborus.
Nu mă raportez la ce vezi tu. Nu mă interesează, pentru că ştiu că vreau să ajung acolo unde nu mai zăreşti realitatea asta mizeră în care trăim, dar nici limita superioară. Şi să tot urc spre neant.
Atunci nu mă pot raporta la ce-mi zic oamenii. Nu sunt nici drăguţă, frumoasă nici atît, nici deşteaptă, nici talentată, nici nimic. Pentru că vreau să ajung în punctul în care nu mai există termeni de comparaţie. Singularitatea mea mă va face de nedescris.
O singurătatea ce mă transformă într-o figură androginică. Sunt contopirea sexelor şi-mi place la nebunie asta. Atîţia ani de rătăcire în propriul întuneric, de disperare, de o singurătate atît de acută încît acum sunt sociabilă, ca să pot să mă mint că recuperez prin sunetele de acum tăcerea chinuitoare a copilăriei. Nu recuperez nimic. Doar mă mint, şi ştiu asta. Şi învăţ, dumnezeule, cîte învăţ! fiecare om e subiectul unui amplu studiu, şi fiecare-şi are locul în insectarul gîndirii mele.
Pentru că ştiu că nu valorez nimic, vreau să ajung să valorez totul. Nu să mă simt mulţumită de existenţa asta mediocră şi să mă mint că sunt ceea ce nu sunt. Vreau să ajung prin mine la Androginul originar, cel de care zeii se temeau. Pentru că prin ceilalţi am constat că nu pot ajunge acolo. Oamenilor le e frică pentru că ceea ce le depăşeşte limitele de cunoaştere trezeşte instinctul animal. Mie nu mi-e frică. Ştiu că mă lupt cu morile de vînt, dar viaţa mea are un scop. Şi dacă totuşi reuşesc, în secunda în care eu voi fi TOTUL voi muri. Fie ucisă, fie prin sinucidere.
Ştiu că toate astea sună cretin. Sunt cuvintele unui om nebun.
Am învăţat că singurătatea e cel mai sincer lucru. Singurătatea aduce fiinţele în pragul nebuniei. Nebunia primordială.
Dacă mai aud un ''nu trebuie să'':gîndeşti, te simţi, priveşti, etc aşa o să crăp. Nu trebuie nimic în lumea asta. Totul e dispensabil. Totul se poate înlocui. Ne lăsăm înrobiţi de convenţii. Totul e o convenţie. Pot să cred orice. Pot să fac orice. Pot gîndi orice şi oricum.
Sunt un om mizerabil. Dublul meu îmi rînjeşte. Dar îl voi prinde, o, îl voi prinde şi voi muri rîzînd în hohote.
Sau poate că nu. Poate că toate astea sunt rodul oboselii. Poate că..
Poate că mai bine..
Aş dispărea şi aş fi înlocuită şi viaţa mea e o poveste scrisă pe nisip înainte de flux.
Nu cred că însemn nimic.