sâmbătă, 9 mai 2020

Cît n-am mai scris jurnalul de aici, am scris fragmente în varii (2 sau 3) agende sau carnete despre stările din momentele respective. Evident, lipsit de consecvență și deseori în puncte de crize interioare. Cred că o să le recitesc în momentul în care o să-mi moară neuronii sau dendritele cu care fac asociații.
Mă neliniștește consistența gelationasă a sufletului meu. Consistență zgîlțîită ce nu încetează a vibra într-un timp suficient de scurt.
 Încă-s anxioasă pentru o mulțime de chestii pe care le interiorizez. Dar astea-s cu precădere cele asupra cărora am influență, într-o măsură sau alta. După ce am dat admiterea la doctorat am fost liniștită. Pentru că nu mai ținea de influența mea. 
Mă întreb dacă limbajul meu e prețios sau, mai rezonabil spus, eclectic, dat fiind faptul că... 
N-am idee. Mă gîndeam la o medie aritmetică, dar e idiot. Oamenii nu te abordează în medie. Mai nou nu te abordează deloc.
Îmi simt creierul de o elasticitate temporară. Să explic: influențată de studiile sau cărțile pe care le-am citit și care probabil îmi oferă niște perspective legate de niște treburi (intime, asupra cărora, vădit, nu vreau să reflectez acum, pentru că autoconservare) pe care le revizitez intens și cumva reușesc să le leg de situații, postări sau alte chestii de soiul ăsta, care, în mod original nu ar fi avut nicio legătură cu ce am citit. Evident, o parte se află în strînsă legătură cu studiul doctoral, dar o parte sunt legate de interviuri cu terapeuți, studii sociale sau medicale. Oricum, leg cumva comunismul de cocalarii de azi. Nu știu dacă e semn de inteligență (hahahahaHAhA) sau simplă obsesie a controlului și a autojustificării perspectivei lumii pe care o bănuiesc. Sunt convinsă că există o formulare mai limpede, dar n-am chef.
Acum că stau și mă gîndesc, e și ăsta un mod de a fi narcisist incognito. Dacă n-am mai scris de 4 ani aici, cred că oricum majoritatea care ar fi știut, fie au uitat fie le-am dat unfriend. Nu cred că din universul offline mai sunt oameni curioși de dezvoltarea mea ca individ sau profesionist. Mă flatez singură cu ingeniozitatea mea. 
Mi-am petrecut vreo două ore din ziua de naștere petrecută-n carantină gîndindu-mă la toți oamenii despre a căror existență aș fi putut zice că e previzibilă, în mare parte profesional, dar despre care nu cred că m-am mai gîndit de cîțiva ani. Pe o bună parte din ei nu cred că i-aș recunoaște pe stradă dacă ar trece pe lîngă mine. Nu m-am distrat prea grozav în liceu, ce pot să zic. 
Dar mi-am petrecut 2 ore apoi felicitîndu-mă, pe de o parte, că am scos foști colegi de clasă, și întrebîndu-mă despre acei cîțiva ale căror existențe-mi par, cel puțin la momentul scrierii, posibil imprevizibile. Nu au facebook și nici nu sunt in temă cu posibile alte moduri de conectare. 
(am o teamă constantă că porumbeii care-mi vin în vizită o să-mi ciuglească răsadurile de roșii și broccoli - brb)
(n-au ciugulit, dar unul dintre ei a fost tupeist și a aterizat pe pervaz. Le-am făcut poză și apoi au zburat cînd m-am pus înapoi în pat.)
Majoritatea fie medici, fie oameni de familie, cîțiva rătăciți în domenii vag străine mie pe care n-aș fi putut ghici. Mulți bebeluși mai mult sau mai puțin frumoși, soți indistincți, la costum, poze de nuntă. Oameni. 
Eu? Etern autoflagelată la stîlpul sindromului impostorului într-o universitate momentan sechestrată în online. 
Acum cîteva luni a murit un băiat căruia i-am făcut dreaduri cîndva. Avea 20-21 de ani poate și-a murit in apartamentul lui din Danemarca. Am aflat că ai lui strîngeau bani ca să-l poată repatria. Între timp, dar acum mă refer la acum 3 sau 4 ani, a murit un cunoscut, prieten de-al lui Andrei și Vali iar maică-sa își plînge tragedia dîndu-i tag și scriindu-și sufletul. 
Or mai fi fiind și alții, pe care i-am cunoscut și nu mai sunt. Probabil m-ar întrista aflarea veștii morții lor, chiar dacă rolul lor în existența mea ar fi fost redus. 
Chiar dacă nu mi se poate face o medie a gradului de pompozitate, sunt destul de sigură că mă gîndesc la moarte mai mult decît majoritatea. Nu o fac la modul sinucigaș sau depresiv, cît o fac raportînd moartea la elemente de practicitate și discurs social. Aș putea să elaborez, dar nu prea mai am chef acum.

joi, 7 mai 2020

Încă vie. Încă nu fac struguri.

Uneori mă gîndesc dacă cineva mai vede, citește sau recitește ce am scris acum 4, 5, nu știu cîți ani aici. Ultimele dăți cumva ăsta a fost motivul pentru care am ajuns la terapie. Nu pot cuantifica exact cît m-au ajutat cîteva sesiuni propriu-zis, dar modul în care terapeuta nihilistă punea problema mi-a deschis un drum relativ timid printre cursuri și articole de psihologie. Nu știu dacă asta m-a făcut mai utilă social sau mai de încredere emoțional, dar am mai învățat chestii.
Cumva mă sperie cînd văd 'memories' pe facebook cu postările rare în care am am scris mai mult decît un soi de oftat adolescentin (pe care încă-l am în mine, dar am mai rafinat procesul expunerii frustrărilor). Mă sperie în virtutea faptului că îmi recunosc răbufnirile și, hai să-i zicem, stilul și cred că ar fi trebuit să-l fi upgradat pînă acum. Să fi devenit altă persoană, poate. Să nu empatizez la fel de mult cu mine însămi? 
Dracu știe.

Cred că cunoașterea vine cu un dezavantaj profund. Îți pare constant rău că prostia nu doare (știu că clișeele verbale sunt de evitat, dar în continuare sunt adepta sistemului 'dacă ești prost, trebuie să suferi'), îți poți palpa ego-ul aproximativ cît să înțelegi unde ți se termină știința și unde încep părerile. 

Nu mai știu de ce începusem să am blogul. Cred, dacă nu mă-nșel, că inițial era o modalitate de a scrie în speranța că voi deveni autor dacă exersez suficient. Încă n-am devenit, bașca acum nu am mai încercat de vreo patru ani să scriu ficțiune. Nu e că n-aș avea neapărat ceva de zis (deși frica e mereu acolo), cît e o deznădejde într-un succes modic spre minor la care aș aspira.
În continuare mă aștept la ce-i mai rău și cred că o grămadă de inși sunt fuvernați de ignoranță înaintea oricăror alte dorințe malefice. Cu ghilimele.
Încă îmi doresc să pot formula limpede și plastic ceea ce vreau să transmit. Mă tem că, din păcate, nu pot compensa pentru ce înțeleg ceilalți. 
Mă frustrează lucrurile ale căror derulare o înțeleg, în măsura în care mă frustrează oamenii care nu depun un efort minim să înțeleagă. Dar oamenii nu-s entități raționale. Dacă lea plăcut mașina roșie, o să o vrea indiferent dacă cea albă are mai multă valoare, consum mai mic și garanție mai îndelungată. Sentimentul de gol va fi mereu prezent în urma achiziției mașinii albe. 

Am uitat cît de ușor poți comite crime împotriva timpului scriind banalități sau frici sau frustrări pe care nu interesează, în mod real, pe nimeni.

Nu ne mai facem bine. Dar merg să donez sînge. 
Se duce dracului tot. Dar încă reciclez selectiv.
Băltește frica. Dar tot nu cred că 'celălalt' vrea să otrăvească fîntînile și să dea foc la șură.
Totul arde. Insist să le arunc mîncare pisicilor de la minusculul balcon al căminului.

Mai citește cineva prostiile astea..?

Mi-e frică de multe lucruri, dar tuturor ne e frică.