sâmbătă, 9 mai 2020

Cît n-am mai scris jurnalul de aici, am scris fragmente în varii (2 sau 3) agende sau carnete despre stările din momentele respective. Evident, lipsit de consecvență și deseori în puncte de crize interioare. Cred că o să le recitesc în momentul în care o să-mi moară neuronii sau dendritele cu care fac asociații.
Mă neliniștește consistența gelationasă a sufletului meu. Consistență zgîlțîită ce nu încetează a vibra într-un timp suficient de scurt.
 Încă-s anxioasă pentru o mulțime de chestii pe care le interiorizez. Dar astea-s cu precădere cele asupra cărora am influență, într-o măsură sau alta. După ce am dat admiterea la doctorat am fost liniștită. Pentru că nu mai ținea de influența mea. 
Mă întreb dacă limbajul meu e prețios sau, mai rezonabil spus, eclectic, dat fiind faptul că... 
N-am idee. Mă gîndeam la o medie aritmetică, dar e idiot. Oamenii nu te abordează în medie. Mai nou nu te abordează deloc.
Îmi simt creierul de o elasticitate temporară. Să explic: influențată de studiile sau cărțile pe care le-am citit și care probabil îmi oferă niște perspective legate de niște treburi (intime, asupra cărora, vădit, nu vreau să reflectez acum, pentru că autoconservare) pe care le revizitez intens și cumva reușesc să le leg de situații, postări sau alte chestii de soiul ăsta, care, în mod original nu ar fi avut nicio legătură cu ce am citit. Evident, o parte se află în strînsă legătură cu studiul doctoral, dar o parte sunt legate de interviuri cu terapeuți, studii sociale sau medicale. Oricum, leg cumva comunismul de cocalarii de azi. Nu știu dacă e semn de inteligență (hahahahaHAhA) sau simplă obsesie a controlului și a autojustificării perspectivei lumii pe care o bănuiesc. Sunt convinsă că există o formulare mai limpede, dar n-am chef.
Acum că stau și mă gîndesc, e și ăsta un mod de a fi narcisist incognito. Dacă n-am mai scris de 4 ani aici, cred că oricum majoritatea care ar fi știut, fie au uitat fie le-am dat unfriend. Nu cred că din universul offline mai sunt oameni curioși de dezvoltarea mea ca individ sau profesionist. Mă flatez singură cu ingeniozitatea mea. 
Mi-am petrecut vreo două ore din ziua de naștere petrecută-n carantină gîndindu-mă la toți oamenii despre a căror existență aș fi putut zice că e previzibilă, în mare parte profesional, dar despre care nu cred că m-am mai gîndit de cîțiva ani. Pe o bună parte din ei nu cred că i-aș recunoaște pe stradă dacă ar trece pe lîngă mine. Nu m-am distrat prea grozav în liceu, ce pot să zic. 
Dar mi-am petrecut 2 ore apoi felicitîndu-mă, pe de o parte, că am scos foști colegi de clasă, și întrebîndu-mă despre acei cîțiva ale căror existențe-mi par, cel puțin la momentul scrierii, posibil imprevizibile. Nu au facebook și nici nu sunt in temă cu posibile alte moduri de conectare. 
(am o teamă constantă că porumbeii care-mi vin în vizită o să-mi ciuglească răsadurile de roșii și broccoli - brb)
(n-au ciugulit, dar unul dintre ei a fost tupeist și a aterizat pe pervaz. Le-am făcut poză și apoi au zburat cînd m-am pus înapoi în pat.)
Majoritatea fie medici, fie oameni de familie, cîțiva rătăciți în domenii vag străine mie pe care n-aș fi putut ghici. Mulți bebeluși mai mult sau mai puțin frumoși, soți indistincți, la costum, poze de nuntă. Oameni. 
Eu? Etern autoflagelată la stîlpul sindromului impostorului într-o universitate momentan sechestrată în online. 
Acum cîteva luni a murit un băiat căruia i-am făcut dreaduri cîndva. Avea 20-21 de ani poate și-a murit in apartamentul lui din Danemarca. Am aflat că ai lui strîngeau bani ca să-l poată repatria. Între timp, dar acum mă refer la acum 3 sau 4 ani, a murit un cunoscut, prieten de-al lui Andrei și Vali iar maică-sa își plînge tragedia dîndu-i tag și scriindu-și sufletul. 
Or mai fi fiind și alții, pe care i-am cunoscut și nu mai sunt. Probabil m-ar întrista aflarea veștii morții lor, chiar dacă rolul lor în existența mea ar fi fost redus. 
Chiar dacă nu mi se poate face o medie a gradului de pompozitate, sunt destul de sigură că mă gîndesc la moarte mai mult decît majoritatea. Nu o fac la modul sinucigaș sau depresiv, cît o fac raportînd moartea la elemente de practicitate și discurs social. Aș putea să elaborez, dar nu prea mai am chef acum.

joi, 7 mai 2020

Încă vie. Încă nu fac struguri.

Uneori mă gîndesc dacă cineva mai vede, citește sau recitește ce am scris acum 4, 5, nu știu cîți ani aici. Ultimele dăți cumva ăsta a fost motivul pentru care am ajuns la terapie. Nu pot cuantifica exact cît m-au ajutat cîteva sesiuni propriu-zis, dar modul în care terapeuta nihilistă punea problema mi-a deschis un drum relativ timid printre cursuri și articole de psihologie. Nu știu dacă asta m-a făcut mai utilă social sau mai de încredere emoțional, dar am mai învățat chestii.
Cumva mă sperie cînd văd 'memories' pe facebook cu postările rare în care am am scris mai mult decît un soi de oftat adolescentin (pe care încă-l am în mine, dar am mai rafinat procesul expunerii frustrărilor). Mă sperie în virtutea faptului că îmi recunosc răbufnirile și, hai să-i zicem, stilul și cred că ar fi trebuit să-l fi upgradat pînă acum. Să fi devenit altă persoană, poate. Să nu empatizez la fel de mult cu mine însămi? 
Dracu știe.

Cred că cunoașterea vine cu un dezavantaj profund. Îți pare constant rău că prostia nu doare (știu că clișeele verbale sunt de evitat, dar în continuare sunt adepta sistemului 'dacă ești prost, trebuie să suferi'), îți poți palpa ego-ul aproximativ cît să înțelegi unde ți se termină știința și unde încep părerile. 

Nu mai știu de ce începusem să am blogul. Cred, dacă nu mă-nșel, că inițial era o modalitate de a scrie în speranța că voi deveni autor dacă exersez suficient. Încă n-am devenit, bașca acum nu am mai încercat de vreo patru ani să scriu ficțiune. Nu e că n-aș avea neapărat ceva de zis (deși frica e mereu acolo), cît e o deznădejde într-un succes modic spre minor la care aș aspira.
În continuare mă aștept la ce-i mai rău și cred că o grămadă de inși sunt fuvernați de ignoranță înaintea oricăror alte dorințe malefice. Cu ghilimele.
Încă îmi doresc să pot formula limpede și plastic ceea ce vreau să transmit. Mă tem că, din păcate, nu pot compensa pentru ce înțeleg ceilalți. 
Mă frustrează lucrurile ale căror derulare o înțeleg, în măsura în care mă frustrează oamenii care nu depun un efort minim să înțeleagă. Dar oamenii nu-s entități raționale. Dacă lea plăcut mașina roșie, o să o vrea indiferent dacă cea albă are mai multă valoare, consum mai mic și garanție mai îndelungată. Sentimentul de gol va fi mereu prezent în urma achiziției mașinii albe. 

Am uitat cît de ușor poți comite crime împotriva timpului scriind banalități sau frici sau frustrări pe care nu interesează, în mod real, pe nimeni.

Nu ne mai facem bine. Dar merg să donez sînge. 
Se duce dracului tot. Dar încă reciclez selectiv.
Băltește frica. Dar tot nu cred că 'celălalt' vrea să otrăvească fîntînile și să dea foc la șură.
Totul arde. Insist să le arunc mîncare pisicilor de la minusculul balcon al căminului.

Mai citește cineva prostiile astea..?

Mi-e frică de multe lucruri, dar tuturor ne e frică. 

miercuri, 5 octombrie 2016

CXIV

"Îmi pare bine că sunteţi iar aici."
"Şi mie-mi pare bine."
Portarul a apăsat butonul liftului pentru mine. În mîini aveam toată lenjeria de pat.

Nu contează cât de... oricum sunt, castanele mereu mă încîntă. Nu ştiu ce-i cu fructele astea maronii de mereu îmi dau o uşoară stare de confort. Cam ca şi cum aş revedea un prieten vechi, frânt într-un milion de fragmente. O carte pe care o ador, descompusă în fîşii ce sunt împrăştiate pe jos oriunde merg.
Ambele comparaţii sunt cretine, dar chiar n-am nimic mai bun acum.
Cred că teama de eşec s-a dizolvat din mine în clipa în care am realizat că mai nasol de atît doar cu încăpăţînare aş putea s-o fac. Pînă la urmă, nici nu ştiu cît e vina mea şi cît nu.
Îmi conserv mintea într-o amorţire ce mă face să uit de tot. Încerc să glumesc despre ce şi cum o duc, dar cred că mi-e frică c-am futut meciul de-a binelea.
Concomitent, îmi doresc enorm să renunţ şi să lupt. Habar n-am ce dracu să fac. Mă simt singură şi complet rătăcită. Nu ştiu cine sau ce sunt, sau ce mi-aş dori să fiu.
Oamenii rîd cu atît mai tare cu cît mi se adîncesc în mine rădăcnile autodistrugerii mentale. Problema nu e că e un război în mine, nici că am bătut în retragere, ci că am renunţat cu toţii.
Ne e foame, frig, frică, sunt toţi nervoşi, suntem goi şi complet dezorientaţi.
I have nothing.
E probabil una din frazele mele preferate. E şi normal, doar e o frază ce-a fost reabsorbită în adîncurile creierului meu de atît de mult timp..
Am constant senzaţia că sunt inutilă.

joi, 22 septembrie 2016

Întuneric (sau alt titlu fără legătura cu conținutul)

Creierul meu nu mai face distincția limpede între limbile pe care le folosesc şi, ceea ce e chiar mai grav, mă face să le pocesc pe toate. Sunt convinsă că nu e asta prima oara, doar că acum mă deranjeaza. Sunt înconjurată de oameni a căror limba le e şi lor hibridizată. Dizlocări de cuvinte şi expresii.
A trecut aproape un an de cînd n-am mai scris aici. Nu pentru că nu am mai scris deloc, ci pentru că... nu ştiu. Nici măcar nu-mi pot aduna gîndurile ca să debitez ceva coerent.
Au trecut multe peste mine. Stresul, depresia şi anxietatea, cuvintele astea cu încărcătura lor semantică ce nu par să aibă sens pentru o parte din oameni. Am scris o licenţă despre ce mi-am dorit, aproape de limita sănătăţii mele mentale, finalizînd-o într-un bar aproape de facultate cu wi-fi şi cafea ieftină.
A murit una din persoanele mele preferate cu o săptămînă înainte de licenţă şi creierul mi-a zăcut într-o supă amorfă de amorţire. Mi-aş fi dorit să mă vadă cu tocă, ţinîndu-mi discursul penibil ş să-mi audă vocea tremurând de emoţii.
Mă simt de parcă am eşuat. În capul meu rulează etern aceeşi bandă. Mă sperie existenţa propriului orgoliu. Mi-e frică că nu o să fiu fericită. Nici stima mea de sine nu e cel mai încîntător subiect. Mi-e ruşine de lamentaţiile mele, la fel ca în iarnă cînd mi-era ruşine că plîng în faţa psiholoagei. Încă îmi e.
Nu ştiu cine dracu sunt. Nu ştiu nici ce fac. Zac într-un stadiu constant de învăţăcel inapt, sub teroarea constantă că viitorul meu e cvasiinexistent sau sortit eşecului.
Încurajările, puţine, zise pe un ton lipsit de inflexiuni aproape mă rănesc. Trăiesc cu paranoia că nimeni nu mă place, dar toţi sunt politicoşi şi atunci mimează aprecierea.
Mă adap dintr-o afecţiune fictivă pe care o strîng în grămăjoare cît mai compacte, încercînd să ignor faptul că de fapt nimeni nu-şi doreşte să mă cunoască pe de-a-ntregul, ci doar să mă arunce sub preşul unui singur lucru pe care l-am făcut sau gîndit. Cel puţin asta cred.
Mă îndoiesc de claritatea, concizia şi inteligenţa mea. Aş vrea să zic talent, dar mă dezgustă propria mediocritate de prea mulţi ani ca să mă mai chinui să-l adun la socoteală.
Ideile-mi sunt frigide şi sterpe. Redundanţa lor mă întristează şi mă face să mă simt invalidă.
Nu am nimic al meu, şi asta mă consumă. Nu am nici o realizare. Sunt un nimeni într-o masă eterogenă de fiinţe. Aşa-zisele mele aptitudini sunt inutile în viaţa reală, dacă ignorăm capacitatea de a găti o masă completă de nuntă pentru o familie restrînsă de somalezi.
Umorul meu e ciudat sau şters, şi toate încercările mele de a fi zen par să eşueze într-o sforţare artificială. Nimic nu merge bine propriu-zis. Nu se întrevede o luminiţă la capătul tunelului şi simt că vreau să renunţ şi să nu mai fac nimic decît să eşuez. Vreau ca grijile mele să fie mici şi previzibile, gestionabile prin calm, nu hazard.
Vreau să mi se zică că-s frumoasă, că am un suflet apreciabil, că-s ambiţioasă şi puernică pînă la graniţa cu încăpăţînarea nesănătoasă. Să fiu alintată. Să nu trebuiască să îndur de fiecare dată o tonă de mizerii şi dificultăţi.
Mă simt redusă la stadiul de mobilă inadecvată.

duminică, 22 noiembrie 2015

Picături de fericire

Cîteodată viaţa e frumoasă. O zic ca şi privitor. Cîteodată se preling sentimente pe obrajii celorlalţi şi asta e ceva frumos. Cîteodată frumuseţea izvorăşte din alte izvoare decît cele pe care ne încăpăţînăm să le tot folosim.
Printre milioanele de post-it-uri care compun imaginea pixelată a universului se află şi cîteva în culori calde, nu aprinse, ce le fac să radieze pe celelalte.
Probabil ele sunt ceea ce ne motivează.
Namaste.

duminică, 11 octombrie 2015

Castane lucioase şi împrăştiate

Mă obsedează castanele. Castanele coapte, lucioase, scoase dintre spini. Castane ce-au căzut şi s-au frecat de asfalt.
Castane, castane, castane.
Castane coapte, vîndute de ţigani la colţul străzii, la 5 lei cornetul.
Castane, castane, castane.
M-am gîndit mult dacă şi ce să scriu. Nu mi-au venit în minte decît o frază: "studenţii de anul I sunt ca nişte castane ce abia s-au desprins din copac, lucioase şi încă verzi pe dinăuntru, iar noi, restul, ca şi castana ce ţi-am dat-o ţie anul trecut". Am conchis că totuşi e siropos şi tîmpit, dar a continuat să mă obsedeze ideea.

Toamna asta nu-i ca celelalte. Nu ştiu de ce. Am un ghem în stomac.

Castanele mă fascinează şi vreau să le vîr pe toate-n suflet. vreau să le strîng pe toate. Castane mici şi mari, duble, ude, ce-au picat prin bălţi. Cînd eram copil strîngeam multe multe şi le duceam în casă. Nu mi-au plăcut niciodată alte obiecte cum mi-au plăcut castanele. Le înşiram în desene 3D pe covor şi voiam să rămînă aşa. Apoi le strîngeam şi le aşezam altfel. În funcţie de mărime, de culoare, de formă. Îmi plac castanele-perechi, cîte două într-un culcuş, cu bazele plate.
Şi acum, le privesc lacomă şi vreau să le strîng pe toate. Averea mea să fie din castane.

În spatele agendei mele galbene, cea pe care mama mi-a luat-o acum cîteva luni, înainte de titlurile ştirilor, interviurilor şi articolelor ce le-am scris pe ultimele două pagini este un text pe care l-am scris în urmă cu două luni. Am vrut atunci să-l copiez pe o postare, aici. Dar n-am putut. N-am vrut.

"În mintea mea există o statuie. Ştiu că e făcută dintr-o piatră volatilă pentru că nu am o imagine concretă a ei, dar ştiu că sunt eu, iar eu sunt Iştar.
Ştiu că statuia e minunată, tocmai pentru că nu are o imagine concretă. Nici eu nu sunt o imagine. Sunt un cumul de lucruri. Nici nu ştiu măcar dacă pot însuma fiecare lucru pe care-l ştiu despre mine.
În acelaşi timp sunt eu şi nu sunt eu. Sunt cea mai bună versiune a mea pe piedestal, în timp ce versiunea mea reală stă la picioarele celeilalte. Statuia e imensă. Ştiu că, dacă aş pune mîna pe ea, s-ar concretiza sub degetele mele, dar mi s-ar arăta foarte puţin.
Sunt o nucă într-un coş. Sunt acoperită de o cojiţă brună, apoi de carapacea lemnoasă în timp ce stau aşezată în poziţie fetală. Asta e altă proiecţie a mea.
Sunt convinsă că ştiu şi nu ştiu despre mine. Ştiu. Dar nu contează decît pentru mine. Cred că am nevoie de terapie. Sunt stabilă acum pentru că mi-am promis că nu o să las nimic să mă dezrădăcineze. Dar nu ştiu cît de fragilă sunt.
Nu sunt mai bună decît alţii. Nici nu trebuie să fiu. Sunt doar eu şi sunt singură tot timpul. Alţii nu contează. Eu mă raportez la mine şi asta ar trebui să fie suficient. Şi o să văd dacă-mi rămîn eu mie sclavă sau mă voi identifica cu versiunea mea grandioasă.
Nu o să am niciodată control total. oate ar trebui să mă obişnuiesc cu asta. Deşi sunt sigură că o să urlu mult timp la stînci cu speranţa că se vor transforma în giganţi de piatră. Cînd aveam 12-13 ani mi s-a zis că în viaţă porneşti cu o căruţă de principii şi că dacă rămîi cu o mînă din ele ar trebui să te consideri norocos. Eu vreau doar să fiu obiectivă, circumspectă şi puternică. Să scot izul de mediocritate din mine.
Ce ciudat e să nu scriu asta ca pe un articol! Nu vreau să mă automatizez. Nu vreau să-mi scoată nimeni prostiile din cap, să zică că gîndurile mele sunt greşite şi că ar trebui să gîndesc altfel. Nu vreau să mi se interzică să cred ceea ce cred şi să zic ceea ce zic. Nu vreau să fiu luată ad litteram de către cei lipsiţi de unor. Nu sunt un obiect de comparaţie şi nici cuantificabilă. Nimeni nu e.
Mă gîndesc că astea-s gînduri de om de douăzeci de ani ce se vor şterge ca şi cuvintele scrise într-un caiet cu grafit. Unele încet, greu, altele rapid, şterse de degetele ce trec deasupra lor ca cititorul să şi le întipărească vizual.
Vreau să mi se scrie în piele viaţa. Toate cicatricile ce m-au compus şi format.
Sunt cea mai grozavă oaie din lume şi n-ai să schimbi asta.
Behehe."

Vreau să nu mă simt vinovată de ceea ce scriu şi să simt nevoia să explic. Nu e nimic de explicat.

luni, 28 septembrie 2015

Nu ar trebui să mă simt aşa

Castane lucioase, ploaie, bălţi, plapumă, cafea, muzică.
Concerte, oameni, mulţimi, gălăgie.

Atunci de ce mă simt ciudat? Nu cred că e anticiparea noului an universitar. Aş vrea să-mi deschid gura şi să zic ceva, dar nu am nimic de zis. Aş vrea să îmi dau capul pe spate să zîmbesc în ploaie.
Dar nu mai plouă.
Vreau să pot asculta liniştea.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Vreau să nu mai înţeleg fiecare vers al fiecărei melodii idioate ce merge la radioul din bucătărie. Mă deconcertează şi mă irită.
Cît timp am scris la ziar m-am simţit epuizată de tot fluxul meu creativ. Trebuia să interpretez totul într-o manieră concisă, clară, cu o sumă fixă de caractere şi informaţii esenţiale. Nu ştiu dacă asta m-a disciplinat în vreun fel sau nu.
Aversivitatea mea faţă de citit care a început la finalul sesiunii s-a mai ostoit. În schimb aversivitatea mea faţă de evenimentele politice şi sociale mondiale, dar mai ales ale supoziţiilor şi părerilor create de acestea, se amplifică.
Am întîlnit mulţi oameni şi-am auzit multe poveşti. Am ascultat varii soiuri de muzică şi m-am izolat în mulţime. Acum pot să mai adaug încă un pas în exteriorul circului. Şi un pas în interior.
Şi acel moment cînd a trecut o lună şi tu n-ai primit încă banii pe munca ta. Super.

miercuri, 1 iulie 2015

Who am I?

Teoretic, sunt cine vreau să fiu. Dar, vorba lui Camil Petrescu, din mine însămi nu pot ieşi. Şi totuşi, (vezi Anton Holban), merg eu alături de mine. Sau eu e un altul? (Blecher)
Şi, totuşi, cine sunt?
Aleg să mă identific cu alţii şi aşa am impresia că-s un colaj. Sunt un Eliade ce tînjeşte după geniu. Sunt o Rodica Ojog-Braşoveanu ce se amuză de personajele care-i trec prin faţă. Sunt o Emilie Autumn revoltată şi cinică. Sunt Iştar şi Înaltă Preoteasă. Sunt Nimic.
Sunt o frumuseţe rubensiană, dar doar parţial. După standardele lui, aş fi slabuţă.
Sunt compilaţia tuturor cărţilor pe care le-am citit. Sunt imaginea tuturor desenelor animate pe care le-am văzut (pentru că nu mă uit la filme sau seriale).
Nu, nu am un răspuns romantic la întrebarea asta. Chiar nu ştiu.
''Tu nu ştii, dar eşti un înger'', ,,Eşti bolnavă rău'', ,,Nu eşti normală'', ,,Nu eşti proastă'', ,,Eşti deşteaptă'', ,, Eşti efervescentă!'', ,,Eşti cea mai sentimentală metalistă pe care o cunosc''..
Sunt suma tuturor părerilor care s-au format pe baza a ceea ce zic, fac şi reacţionez.
Teoretic, cred că există o şansă, infinitzecimală, adevărat, ca cineva să fie rezultatul aceleiaşi combinaţii.

Pînă acum mi s-a demonstrat că oricît de glorios ar fi planul tău, o să se ducă dracului. Asta o să te pună în situaţia ultimă de a te întreba ce mă întreb eu acum. După ce se duce planul dracului poţi:
a) să te încăpăţînezi şi să-l resuscitezi,
b) să-l modifici, păstrînd notele esenţiale sau
c) să-ţi faci altul.
Problema e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare.
Soluţia e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare şi interpretările sunt variate.
În momentele mele de panică asta mă sperie. Totul pluteşte în teoria haosului şi doar convenţiile sunt cele ce menţin linia de plutire în lume. Work, Eat, Sleep, Repeat. Fă mulţi bani ca să-ţi permiţi luxul de a... te pensiona, în definitiv. Îngroapă-te în chestii materiale cu preţul sănătăţii tale. Ia-ţi un calculator mai bun, o maşină mai rapidă, o salată mai verde ca să te premiezi pentru că meriţi. Înduioşător.
Nu mi-a dat o lacrimă.
Vorbesc mult în citate azi.

Find out what you love and let it kill you.

O să mor strivită de cărţi.

Nu renunţa să cauţi. Nu intra în panică. Nimeni nu are directive clare. Nici un colaj nu e identic. Nu repeta greşelile doar de dragul de a te convinge că-s greşeli. Dacă nu vrei să faci nimic, nu face nimic. În fond, nimeni nu te poate obliga la ceva. Dar rămîi treaz şi lucid.
Inspiră, expiră şi acum repetă după mine:
Eşti ceea ce vrei să fii.