Nu ar trebui să mă simt aşa

Castane lucioase, ploaie, bălţi, plapumă, cafea, muzică.
Concerte, oameni, mulţimi, gălăgie.

Atunci de ce mă simt ciudat? Nu cred că e anticiparea noului an universitar. Aş vrea să-mi deschid gura şi să zic ceva, dar nu am nimic de zis. Aş vrea să îmi dau capul pe spate să zîmbesc în ploaie.
Dar nu mai plouă.
Vreau să pot asculta liniştea.

Vreau să nu mai înţeleg fiecare vers al fiecărei melodii idioate ce merge la radioul din bucătărie. Mă deconcertează şi mă irită.
Cît timp am scris la ziar m-am simţit epuizată de tot fluxul meu creativ. Trebuia să interpretez totul într-o manieră concisă, clară, cu o sumă fixă de caractere şi informaţii esenţiale. Nu ştiu dacă asta m-a disciplinat în vreun fel sau nu.
Aversivitatea mea faţă de citit care a început la finalul sesiunii s-a mai ostoit. În schimb aversivitatea mea faţă de evenimentele politice şi sociale mondiale, dar mai ales ale supoziţiilor şi părerilor create de acestea, se amplifică.
Am întîlnit mulţi oameni şi-am auzit multe poveşti. Am ascultat varii soiuri de muzică şi m-am izolat în mulţime. Acum pot să mai adaug încă un pas în exteriorul circului. Şi un pas în interior.
Şi acel moment cînd a trecut o lună şi tu n-ai primit încă banii pe munca ta. Super.