Mă obsedează castanele. Castanele coapte, lucioase, scoase dintre spini. Castane ce-au căzut şi s-au frecat de asfalt.
Castane, castane, castane.
Castane coapte, vîndute de ţigani la colţul străzii, la 5 lei cornetul.
Castane, castane, castane.
M-am gîndit mult dacă şi ce să scriu. Nu mi-au venit în minte decît o frază: "studenţii de anul I sunt ca nişte castane ce abia s-au desprins din copac, lucioase şi încă verzi pe dinăuntru, iar noi, restul, ca şi castana ce ţi-am dat-o ţie anul trecut". Am conchis că totuşi e siropos şi tîmpit, dar a continuat să mă obsedeze ideea.
Toamna asta nu-i ca celelalte. Nu ştiu de ce. Am un ghem în stomac.
Castanele mă fascinează şi vreau să le vîr pe toate-n suflet. vreau să le strîng pe toate. Castane mici şi mari, duble, ude, ce-au picat prin bălţi. Cînd eram copil strîngeam multe multe şi le duceam în casă. Nu mi-au plăcut niciodată alte obiecte cum mi-au plăcut castanele. Le înşiram în desene 3D pe covor şi voiam să rămînă aşa. Apoi le strîngeam şi le aşezam altfel. În funcţie de mărime, de culoare, de formă. Îmi plac castanele-perechi, cîte două într-un culcuş, cu bazele plate.
Şi acum, le privesc lacomă şi vreau să le strîng pe toate. Averea mea să fie din castane.
În spatele agendei mele galbene, cea pe care mama mi-a luat-o acum cîteva luni, înainte de titlurile ştirilor, interviurilor şi articolelor ce le-am scris pe ultimele două pagini este un text pe care l-am scris în urmă cu două luni. Am vrut atunci să-l copiez pe o postare, aici. Dar n-am putut. N-am vrut.
"În mintea mea există o statuie. Ştiu că e făcută dintr-o piatră volatilă pentru că nu am o imagine concretă a ei, dar ştiu că sunt eu, iar eu sunt Iştar.
Ştiu că statuia e minunată, tocmai pentru că nu are o imagine concretă. Nici eu nu sunt o imagine. Sunt un cumul de lucruri. Nici nu ştiu măcar dacă pot însuma fiecare lucru pe care-l ştiu despre mine.
În acelaşi timp sunt eu şi nu sunt eu. Sunt cea mai bună versiune a mea pe piedestal, în timp ce versiunea mea reală stă la picioarele celeilalte. Statuia e imensă. Ştiu că, dacă aş pune mîna pe ea, s-ar concretiza sub degetele mele, dar mi s-ar arăta foarte puţin.
Sunt o nucă într-un coş. Sunt acoperită de o cojiţă brună, apoi de carapacea lemnoasă în timp ce stau aşezată în poziţie fetală. Asta e altă proiecţie a mea.
Sunt convinsă că ştiu şi nu ştiu despre mine. Ştiu. Dar nu contează decît pentru mine. Cred că am nevoie de terapie. Sunt stabilă acum pentru că mi-am promis că nu o să las nimic să mă dezrădăcineze. Dar nu ştiu cît de fragilă sunt.
Nu sunt mai bună decît alţii. Nici nu trebuie să fiu. Sunt doar eu şi sunt singură tot timpul. Alţii nu contează. Eu mă raportez la mine şi asta ar trebui să fie suficient. Şi o să văd dacă-mi rămîn eu mie sclavă sau mă voi identifica cu versiunea mea grandioasă.
Nu o să am niciodată control total. oate ar trebui să mă obişnuiesc cu asta. Deşi sunt sigură că o să urlu mult timp la stînci cu speranţa că se vor transforma în giganţi de piatră. Cînd aveam 12-13 ani mi s-a zis că în viaţă porneşti cu o căruţă de principii şi că dacă rămîi cu o mînă din ele ar trebui să te consideri norocos. Eu vreau doar să fiu obiectivă, circumspectă şi puternică. Să scot izul de mediocritate din mine.
Ce ciudat e să nu scriu asta ca pe un articol! Nu vreau să mă automatizez. Nu vreau să-mi scoată nimeni prostiile din cap, să zică că gîndurile mele sunt greşite şi că ar trebui să gîndesc altfel. Nu vreau să mi se interzică să cred ceea ce cred şi să zic ceea ce zic. Nu vreau să fiu luată ad litteram de către cei lipsiţi de unor. Nu sunt un obiect de comparaţie şi nici cuantificabilă. Nimeni nu e.
Mă gîndesc că astea-s gînduri de om de douăzeci de ani ce se vor şterge ca şi cuvintele scrise într-un caiet cu grafit. Unele încet, greu, altele rapid, şterse de degetele ce trec deasupra lor ca cititorul să şi le întipărească vizual.
Vreau să mi se scrie în piele viaţa. Toate cicatricile ce m-au compus şi format.
Sunt cea mai grozavă oaie din lume şi n-ai să schimbi asta.
Behehe."
Vreau să nu mă simt vinovată de ceea ce scriu şi să simt nevoia să explic. Nu e nimic de explicat.
