Dirty Shirt and other bruises

Sunt jalnică, dar asta e.
Mă simt de parcă-mi sunt propria sclavă. Mi-e atît de ciudă cînd ştiu că propria-mi minte e singurul lucru care mă împiedică să funcţionez aşa cum ar trebui. Stresul care mă sugrumă, durerea care e stocată tot acolo, între creţele creierului, jalea nesuferită care e atît de patetică. Mă simt ca un om de nimic, o fiinţă slabă, incapabilă de a mă controla pe mine însămi.
Cum o să pot manipula alţi oameni dacă nu mă pot manipula pe mine?
Cît de adînc trebuie sa plonjezi în spiritul uman pînă-l poţi descifra şi controla?
Cum să ai încredere în alţii cînd nu poţi avea încredere în tine?
Şi mi-e ruşine de mine pentru că nu ştiu cît e adevăr şi cît disimulare în ceea ce zic. Îmi plăcea să cred că dacă cred suficient de mult şi muncesc reuşesc să concretizez ceea ce consider adevăr. Acum mă simt ruptă în propriile-mi principii şi gînduri. Nu-mi dau seama exact ce e corect şi în ce proporţie. Nu ştiu cum ar trebui să mă simt pentru că oscilez între contradicţii. Sunt amorală. Nu cred că oamenilor trebuie să le fie ruşine de adevăr. Suntem crescuţi prin convenţie. Banii, complimentele, răspunsurile şi întrebările standard, timpul, cuvintele sunt convenţii sociale.
Aş vrea să cred în mine, aş vrea să am încredere în mine, aş vrea să mă dezlănţui. Dar nu pot. Nu ştiu ce să fac.
Sunt un copil.

Contactul vizual de aseară de la concert m-a dizolvat. Parcă omul ăla îmi alunecase în suflet şi creaserăm o legătură. De parcă totul a rezonat perfect în secundele alea. De parcă citeam toată bucuria muzicii unul în sufletul celuilalt. Unul - pe scenă, celălalt - în public. Parcă am fost egali. Parcă nu mai exista nimic, nici înainte, nici după. Exista doar un Acum, cînd armonia domnea peste noi doi, deşi habar n-aveam cum ne cheamă şi şansele dictează să nu ne vorbim vreodată.
Sau poate a fost doar în închipuirea mea totul.
Nu am fost nici Totul, nici Nimic. Am simţit că sunt Parte Din.. nu ştiu din ce. Am fost ceva.
Vreau să fiu înapoi aseară. A fost primul moment în care nu am mai simţit durerea din ultimele luni. Cred că eram altceva decît fericită. Cred că trecusem de şi prin mine însemi.
Sau, cum ziceam, totul a fost în închipuirea mea.

creioane colorate şi adolescenţi

Sunt frîntă de oboseală. Îmi fug ochii şi nu mă pot focaliza pe un singur lucru. Eventual ura ce i-o port lui Anton Holban (nu-i el de vină).
Ieri seară am nimerit la 'ziua de naştere' a colegului meu de facultă, unde de altfel am ajuns din cauza insistenţelor Alexandrei. Mi-a fost dat să văd o pereche de copii la vreo 17 ani, invitaţi fiind, spre deosebire de mine. Băieţeii, de o adolescenţă... voiam să zic stupidăm, dar mă abţin, mi-au demonstrat tîmpenia în culorile cele mai pestriţe. Oricui interesează îi zic: nu încerca nici să mă impresionezi, nici să faci pe deşteptul cu mine. Şansele dictează să mă dezguste treburile astea şi să nu te tratez ca pe o fiinţă umană întreagă.
Am mai mîzgălit zilele astea. Simt cum stagnez în privinţa asta. Evident, cu goluri ca ale mele... Oricum, ideea e că le fac lipsită de conştiinţă. Sunt mici automatisme ratate. Pentru mine nu au nici semnificaţii evidente, nici ascunse.
I am sorry, my friend, but for the moment we are enemies.

Sufocare şi greaţă

Nu pot respira, nu pot urla, nu pot să-mi stăpînesc senzaţia de greaţă.
Mi-e greu să zîmbesc.
Nu pot să rîd.
Mi-e greaţă.
Iadul este amintirea fără puterea de a uita ceva.
Mă simt atît de singură, vreau să dezlănţui ţipetele dinăuntrul meu. Vreau să înţeleg ce se petrece cu mine, cu mintea mea, cu creierul meu, ce-i cu toată greaţa asta.
Mi-e atît de rău că tremur. Vreau să ies din mine şi să mor.
Vreau să mor.
Sunt un nimic ce trebuie să fie stîrpit. Sunt o eroină de duzină dintr-o carte proastă, ca atîtea altele.
Şi nu pot face nimic.
Nu pot să înot din mizeria care mă sufocă, din mîzga ce mă îneacă, din corpul hidos ce mă compune. Nu pot să plîng, ţipetele stau închise în mine, turbate şi se zvîrcolesc.
Un adevăr poate înceta să mai fie adevăr, iar toată poleiala cuvintelor se şterge şi ele încetează să mai însemne ce însemnau.
Sunt un copil ce scînceşte că şi-a rupt mîna.
 Dar eu îmi simt sufletul rupt şi nu mai vreau! Mă doare şi nu mai trece.. Cît dracu' poate dura calvarul ăsta? Cum pot să ies din mine şi să-mi ţip libertatea, să nu mă mai simt prinsă în lanţuri nevăzute care mă ucid lent şi sadic? Cum dracu' pot să fac durerea să înceteze? Cum să fac greaţa să dispară?
Nu pot respira, dar corpul se încăpăţînează. Dacă leşin o să respir firesc, pentru că nu mai e durerea ce mă apasă pe piept. De aia nu putem muri sufocaţi dacă ne ţinem respiraţia prea mult timp.
Simt că înnebunesc, că muchia dinte realitate şi ficţiune s-a sfîşiat iar eu nu mai pot vedea adevărul. Tremur şi mi-e atît de greaţă..
Nu am în braţele cui să mă adăpostesc, nu mă poate linişti nici o voce, nu mai pot gîndi. Şi nu am cui vorbi. N-am vorbit niciodată de nimic atît de intim, nu am scos la iveală nici un cuvînt şi simt că mă frîng în bucăţele.
Nu am mai cunoscut durerea în forma asta.
Şi somnul mă oboseşte, mă bîntuie vise care mă devoră sălbatic, iar apoi se şterg. Toţi diavolii ce-au sălăşluit în mine se revoltă, iar eu nu mai pot să-i stăpînesc. Un plînset lung se sfarmă înainte de a ieşi din trup.
Nu însemn nimic. Dacă aş înceta să mai exist, numele meu s-ar pierde după puţin timp. Într-un caz fericit aş deveni o legendă ce bîntuie coridoarele şi ar speria studenţii slabi de îngeri ce tocmai au ajuns din provincie. Dar eu n-aş muri 'din dragoste'. Aş muri de durere. De durerea ce nu mai pleacă dracului din capul meu. Aş muri tocmai pentru că nu însemn nimic. N-am însemnat nimic. Nu voi însemna nimic. Sunt un nume ce s-ar şterge din vieţile voastre, iar golul v-ar fi iute umplut de restul valului de nume ce năvălesc cu problemele şi bucuriile lor. Eu nu aduc nimănui bucurie.
Nu sunt o prinţesă păzită de balaur, căci balaurul s-a întrupat în mine. Nu sunt o regină, nu domnesc nici măcar pentru mine însămi. Nu sunt nici Picasso, nici Rembrant, nici Dali. Nu sunt nici Poe, nici Tolken, nici Einstein, nici Tesla. Eu nu sunt destinată unor lucruri mari. Plămada mea e slabă, e proastă, e carne moale lipsită de forţă. Mintea mea e proastă, paranoică, bolnavă, depresivă. Nu pot face nimic şi nu pot mulţumi pe nimeni.
Şi mi-e atît de rău..
Şi nu însemn nimic. Sunt un nume, un număr şi atît. Sunt un nimic cu acte.
Şi sunt rea, lacomă, încăpăţînată, zgîrcită, răutăcioasă, macabră, morbidă, tipicară, dezordonată, egocentrică, egoistă, leneşă, sunt atît de urîtă încît mă mir că nu fug oamenii de prezenţa mea. Dacă oglinzile ar zice adevărul, a mea ar plezni de atîta venin.
Muzica nu face decît să mă sfîşie pe interior. Nu-mi mai face plăcere nimic. Şi mi-e atît de ciudă.
Şi sunt atît de singură pentru că mi-e frică şi pentru că nu pot vorbi. Nu am ce vorbi. Mi s-au sfîrşit cuvintele.
Nu am nimic. Nici măcar pe mine.
Şi sunt captivă în propria mea minte şi nu pot zări nicidecum lumina. Totul e aşa întunecat şi rece că mă ard lacrimile ce se scurg pe obraji.
Nu e nici o lumină la capătul tunelului.
E doar ţigara groparului.
Dar am promis că nu fac prostii. Aşa că rămîn prizonieră durerii ăsteia, care a încetat să mai fie a mea.

Hulubi şi Necrovile

Acum totul e conturat printr-o greaţă fizică. O disperare adîncă. Un abis pe care nu-l pot atinge, pe care nu-l pot controla, o serie de turbulenţe mentale. O mînă invizibilă ce mă strînge de gît în fiecare secundă. Un miros fetid ce nu există decît în gîndurile mele şi care-mi răscoleşte măruntaiele. Nevoia unui plîns lung, animalic, instinctiv.
Nu mă pot gîndi la el. Mă trezesc şi sunt stabilă cîteva minute, pînă cînd îmi revine memoria. Somnul e o moarte temporară. Azi-noapte iar l-am visat. În vis nu mai disperam. Fusese un vis traniu, legat de condus, de noapte, de drumuri pustii, de oameni pe care nu-i cunosc. Şi el, el care nu mă lăsa singură. El care-mi zace în spatele tuturor gîndurilor conştiente. El care nu mai există decît pentru că deşi nu-mi mai aparţine, eu îi aparţin. El, care nu poate fi încă alungat de muzică, indiferent de cît de tare e, el care nu-mi părăseşte gîndurile decît la suprafaţă.
Sunt sfîşiată de dorinţa de a vorbi, de a fi egoistă în discursuri legate de ceea ce trec, dar de asemenea nu-mi doresc să îngreunez sufletul nimănui cu ceea ce-mi încarcă mie sufletul. Nu pot să vorbesc, nu pot să relatez evenimente din trecut, elemente din viitor, de prezent descompus abrupt, de toate dorurile mele. Parcă mîna mă strînge mai tare de gît şi amintirile se metamorfozează în rouă ce-mi alunecă de sub pleoape. În duş nu mai aveam impresia decît că toţi stropii nu sunt altceva decît lacrimi artificiale ce mă jelesc. Nu-mi place cînd oamenii mă privesc cu milă, pentru că mă fac să mă simt conştientă de sufletul meu jerpelit. Nu mă poate îmbrăţişa nimeni atît de tare încît să lipească toate fragmentele la loc.
Credeam că mi-am găsit sufletul, dar acum -am pierdut iar. Nu s-a mai pierdut în supa miso, ci-n ciorba rădăuţeană de la cantină.
Vineri seara, după ce am stat în faţa căminului cu Daiana (frumos nume, ca de deitate) şi Diana, am urcat în camera goală şi m-am aşezat în pat, la laptop să ronţăi ceva. Am simţit că nu sunt singură. Mi-am ridicat privirea ca să constat că două perechi de ochi mă priveau extrem de confuz. Doi porumbei, albi ca neaua se uitau la mine de pe dulap, de parcă le-am invadat spaţiul personal. Nu am verificat, dar cred că i-am întrerupt din intimităţi. Apoi, cei doi şobolani zburători au zburătăcit vreo cinci minute, cu mine după ei, pînă am reuşit să-i înhaţ, pe rînd şi să le dau drumul pe fereastră. Cam cum se aruncă porumbeii la nuntă, aşa i-am aruncat şi eu în semi-întuneric să meargă la dracu'. Dacă a fost ceva ce se putea răsturna, ei au răsturnat.
Aseară am mers cu Pănescu la Necrovile. A fost rezonabil. Celelate trei trupe n-au fost chiar ceaşca mea de ceai. Solistul de la Necrovile ne-a dat pene de chitară iar eu am primit setlist-ul. Avea un zîmbet de om bun, genul de zîmbet care te recomfortează după cea mai proastă zi din viaţa ta. A meritat să merg la ei la concert. Atmosferă grozavă, ca de întrunire de familie, o familiaritate plăcută. M-am tot gîndit la Rockstadt.
Iar prezenţa lui zăcea dincolo de muzică, îmi aminteam ce-mi zicea de concerte.

Rîsul roşu

Am plîns şi parcă aş mai plînge dar mă dezgustă propriile-mi răgnete care se lovesc de pereţi. Cred că mi-e foame, dar nu-mi dau seama. Am visat azi-noapte ceva ce nu mai ţin minte exact dar ştiu că m-a întristat grozav. Dacă aş fi superstiţioasă aş zice că a fost o premoniţie. I-am auzit vocea şi zicea ceva despre o altă fată. În vis m-a cuprins o disperare profundă, un kriciati (ţipăt) nesfîrşit pătruns de o durere imensă. M-am trezit sfîrşită, descompusă, dar liniştită. Acum doar am plîns, şi-am plîns doar de dragul de a plînge, fără un gînd care să fie catalizator. A fost un plîns haotic, un plîns de om nebun. Încercam să mă opresc lovindu-mi picioarele, încercînd să conştientizez că e un act gratuit, inutil pentru că nu avea o sursă sau un motiv. Mi s-au deblocat gîndurile.
Am zis că nu vreau să uit nimic, dar acum îmi doresc să uit totul. Am strîns aproape toate lucruşoarele de la el şi le-am ascuns într-o cutie. Acum nici măcar să le privesc nu pot. Nu pentru că aş simţi sau m-aş gîndi la ceva acum, ci pentru că mi-e teamă ca va urma curînd o perioadă în care o voi face. Va trebui să-mi schimb curînd şi brelocul.
Mi-e groază de ideea ce a sta prea mult timp pe lîngă alţi oameni, pentru că mi-e teamă că aş aluneca brusc în ridicol.
Mă tot gîndesc cîţi oameni sunt acum pe stradă, unde merg, ce simt. Şi ştiu că se ascund atît de multe poveşti, durere şi fericire. Şi nimeni nu le va scrie vreodată.
Nu mă mai caută aproape nimeni prin mesaje. De sunat, nici atît. Mi-am pierdut cel mai bun prieten, iar acum nu mai pot refracta fiecare lucru şi nu se mai refractează în mine nici un lucru. Acum doar le conţin în mine ca pe nişte mizerii care-mi murdăresc mintea şi pe care le voi uita.
Nu-i pasă nimănui de nimic în afară de propria persoană.
Şi asta nici măcare nu mă întristează.
Coincidenţele m-au făcut să devin fantezistă. Cumva să mă îndemne la visare. Astfel de lucruri sunt foarte dăunătoare, prieteni, ţineţi minte. N-aş vrea să simt altceva acum decît sentimentul ăsta de goliciune sufletească, de furie ce va urma, de tînguirile şi tîrguirile ce vor să vină, de depresia şi în final de acceptarea care mă vor acoperi.
Refuz să regret orice. Deşi acum mă interesează prea puţin lucrurile astea.
O să mă arunc în ridicol fără nici o teamă, fără să mă intereseze, şi o să îmi asum propria persoană.
Toate chestiile astea le ştiu pentru că le proiectez undeva în viitor pe baza experienţelor universale ale oamenilor.
Rise, eat, work, sleep, repeat.

No survivers

Am o scîrbă dusă la un nivel aproape cosmogonic. O indiferenţă la care doar visam să o ating şi de care nu neapărat sufăr, ci mă las purtată de ea.
Mi-ar fi indiferent dacă aş fi lovită în cap de o cărămidă sau dacă m-ar călca maşina. Sunt complet demotivată să fac orice. Nu simt nimic, nu am modulaţii de stare, nu zvîcneşte nimic în mine. Nu mă interesează. Dacă sunt deprimată înseamnă că am atins o nouă limită. Cretină am rămas oricum, şi-mi ajunge să ştiu eu asta fără aprobarea sau dezaprobarea nimănui. Nu simt nici dezamăgire, nici afecţiune, nici ură, nimic. Sunt o bulă de săpun industrial. Nu vreau să mor, dar asta pentru simpul fapt că nu simt că trăiesc în vreun fel. Dacă nu privesc în gol, atunci o scurtă avalanşă de gînduri se întrepătrund, iar dacă conversez cu cineva, mă opresc din vorbit şi continui un monolog interior, cu sentimentul că totuşi continui să vorbesc. Mama îmi spusese odată: ,, Cîteodată vorbesc cu mine însămi, am nevoie de un partener de conversaţie inteligent.'' Eu nu am un partener de conversaţie inteligent sau imbecil. E doar de o mediocritate cretină.
Nu am un sentiment de superioritate, oh, vai, voi n-aveţi cum să înţelegeţi, eu simt totul atît de diferit etc etc etc. Adevărul e că sunt atît de mediocră încît nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu trăiesc cu nimic mai intens sau şocant experienţele decît oricne altcineva. O, că sunt o studentă mediocră, cu o intuiţie soră cu imbecilitatea, fără pic de talent, da, astea m-ar putea deranja dacă mi-ar mai păsa acum.
Dar nu-mi pasă.
Nu vreau să mă compătimească nimeni, pentru că-i o pierdere de timp. Nu mă simt diferit, nu o să mă deschid mai tare şi am puternica convingere că propriile-ţi mizerii o să te determine să mă uiţi în maxim 10 minute.
Teoretic sunt conştientă de ce ar trebui să se petreacă, dar asta îmi provoacă o greaţă fizică. Nu vreau să mă privească. Oricum n-are importanţă.
Ştiu că arăt ca dracu'. Ştiu că nu zîmbesc şi că sunt descompusă. Dar, vorba Iuliei, acum două zile: ,,apăi tu eşti oricum tot timpu' deprimată''. Deci nici o diferenţă absolut semnificativă.
Şi sesizez că singurul mod în care cineva ar putea simţi că te-ar ajuta e să-ţi împărtăşească propria-i experienţă de viaţă, care nu face decît să-i dezbrace cumva în faţa mea. Aia e fascinant. Frînturi de viaţă pe care nu ştiu dacă le-aş mai fi găsit altfel. Pentru mine toată lumea a devenit un personaj.
I am single for now on.

La început a fost Cuvîntul (pt I)

Ce ciudată e viaţa şi implicit lipsa ei. Şi nici măcar actul în sine cît modul de percepţie. Ce spectacol bizar cu ce doine de jale, ce teatru dans absurd de comemorare.
Şi tot teatrul ăsta nu e decît o încrengătură de superstiţii păgîne strînse sub o poleială nouă, ''creştinească''. Ceremonia nu e făcută în cinstea mortului, ci întru desfătarea perversă şi chinuitoare a celor vii.
Tradiţionaliştii m-ar trage pe roată pentru ce zic acum. Sau m-ar crucifica, că tot e ceva specific.
Toată înşiruire drumului morţii, îndrumarea spre un loc cu verdeaţă, toate astea sunt pentru cei vii, întrucît sufletul celui căruia îi e fals adresat a migrat deja altundeva. Răbdare, ajung şi la 'unde'.
'Datinile' sunt mai degrabă modalităţi de adunare a comunităţii speriate în faţa necunoscutului. Nimănui nu îi e frică propriu-zis de moarte ca act, ci de ceea ce urmează a fi după ea. Mă întreb dacă practicanţii vreunei religii vor dansa într-un spaţiu transcedental c-au nimerit jackpotul. Şi ar trebui să te sperie treaba asta. Poate că hinduşii au avut dreptate. Poate rastafarienii sau odiniştii. Poate ateii se vor închina unui Nietzsche upgradat. În fond toate lucrurile pe care se bazează religia sunt, în fond create la rîndul lor tot de oameni şi de conştiinţa comună pe care o împarte umanitatea. Religia e o unealtă grozavă de a manipula oamenii şi de a-i distra. Dă sens vieţii. Şi toate se bazează pe o altă viaţă, ipoteză care mi se pare absurdă, mai bună sau mai proastă comparativ cu ce-i p-aici. Vorbesc de confortul ideii de nestrămutat că este ceva dincolo de viaţă fără a contesta posibilitatea inexistenţei ei. Nu vîr aici ateii.
Revenind la distracţiile post-mortem. Acum cîteva secole pe tărîmurile noastre la unele înmormîntări, în nopţile de priveghi bărbaţi şi femei se făceau rangă şi începeau o pseudo-orgie teatrală, aproape obscenă,  prin care mimau actul sexual, voind astfel să explice că viaţa va continua şi că aşa ne e scris tuturor.
Te naşti, trudeşti şi mori.
Indienii sunt o sursă de 'poluare socială' prin faptul că-i incinerează morţii iar cenuşa o aruncă în Gange.
La noi se practică un soi de poluare fonică prin bocitoare. Interesant e că noi zicem că cineva 'boceşte' sau 'se cîntă' atunci cînd plînge, deşi, între noi fie vorba, nu poate fi neapărat vorba de asta. Bocetul nici măcar nu e spontan în mod tradiţional. E un text ritualic de înmormîntare care se face în date fixe, ce foloseşte versuri - adesea cîntat , construit în jurul unor simboluri fixe, clişee metaforice („dalbul de pribeag”; „lumină-aprinsă” a morții; „cale lungă neîntorcătoare”; „ridică gene la sprâncene”) şi nici măcar nu-i obicei creştin. E de mii de ani. Google it. Un laitmotiv ce mă amuză e tocmai egoismul celor în viaţă de tipul: ''Unde te-a dus, X ? Ţi-ai lăsat copii, cine-a mai avea grijă de ei? şi muierea ţi-i singură etc etc etc. Nu contează că omu' o dat ortu' popii, ideea e că a avut nesimţirea să plece de lîngă responsabilităţile pămîntene şi ar trebui să dea şi socoteală pe chestia asta.
Din nou, nu văd procesiunea asta ca fiind făcută pentru cel ce a luat 'calea lungă neîntorcătoare'. E un spectacol menit celor vii mai mult decît celor morţi. Şi, cumva înrăutăţeşte starea celor cărora chiar le-a păsat de persoana ce-a trecut în nefiinţă şi reprezintă una din ameninţările societăţii.
Ceva reclamă zicea ceva de genul: '' for the people, by the people''. Au dreptate. Ne e teamă de durere, ce să mai zici de o potenţială durere infinită venită în urma nerespectării regulilor date de entităţile divine.
Eu am o teorie legată de moarte. Pe lîngă teoria mea că există un Dumnezeu foarte plictisit care stă pe o canapea de piele ( piele de îngeri răzvrătiţi- calitatea I), cu un bol de popcorn care nu se sfîrşeşte niciodată (deităţilor nu le pasă de carbohidraţi şi cantitatea zilnică recomandată de 2000 kcal - drace, nici măcar nu ştiu cît înseamnă o zi la ele) în faţa unei plasme imense la care se uită şi cu care se amuză. Pînă una-alta, dacă devenim monotoni mai aruncă un amănunt nesemnificativ (vezi dezastre naturale, hitler, accidente de transport, coincidenţe, imagini divine în cartofi) şi brusc dinamizează situaţia. Şi aşa se amuză el de cînd suntem noi. Nu răspunde la rugăciuni, probabil are un folder de Spam în care intră, nu e interesat de soarta noastră ca şi specie, cum nici de dinozauri n-a fost, el nu e decît un martor la teatrul lumii creat întru şi pentru propriul amuzament. Poate dă şi o tablă cu Satana duminicile.

Aripile mele au căzut.

Mi s-au desprins aripile care demult stăteau prinse cu holşuruburi şi se agăţau de obiectele din casă. Cutia care zace în mine îţi revarsă conţinuturile în mine, otrăvindu-mă. Poate bînd cupa m-aş otrăvi îndeajuns ca să leşin în inconştenţă cu o ultimă iluzie, halucinaţia speranţei ce se tîrşeşte dezgustată privind la stîrvul meu.
Stîrvul meu fără aripi.
Mă simt atît de mică şi goală de conţinut încît îmi vine să zvîrl cu hohote goale de jur împrejur ca să-zbrîrnîie în urechile tuturor: Mă vedeţi? şi viermii ca mine trăiesc! Dar eu sunt un vierme care ştie că nu-i decît un vierme! O larvă de cadavru!
Toată încrengătura asta de nervi,sînge şi oase, de carne moale şi flască, toată arhitectura divină, creată sau autocreată nu înseamnă nimic atunci cînd toate celelalte arhitecturi sunt mai măreţe, mai ingenioase, mai luxoase, mai primitoare. Orwell zicea că toate animalele sunt egale dar unele sunt mai egale decît celelalte.
Un strigăt mut din gîtul uscat şi iritat ce nu va ajunge niciodată mai departe de ochii-mi.
După ce mi-au căzut aripile am început să aştept momentul în care viaţa mea va începe. Momentul cînd, deparazitat de arhitectul divin, voi începe să simt şi să trăiesc viaţa ca pe o piesă de Bach care curge şi nu se mai opreşte. Dar am fost egoistă. Atît de egoistă încît să sper că mizeria mea va începe. Concertul existenţei mele nu a început să învioreze trecătorii muţi şi surzi, nici plantele moarte de pe caldarîm, şi, cel mai important, pe mine însumi.
Nişte sunete scrîşnite întrerupte adeseori, de un elev stîngaci, lăsîndu-mă în contemplare neputincioasă. Căci fără aripi nu poţi pleca nicăieri prin spaţiul-cupolă.
Egoismul meu a fost măcinat de rugină. Mediocritatea m-a ucis înainte ca eu să exist. Înainte ca arhitectura sufletului meu să existe. Trebuia să fi ştiut mai-nainte, cînd am văzut ieftinătatea materialelor din care am fost încropit. Poleiala m-a orbit. Mie nu mi-a rămas decît să mor în mîzga călduţă a resemnării şi mulţumirii de sine. Ceilalţi viermi o fac fără să se gîndească prea mult. Eu trebuie să scutur cît de tare pot cutia cu otravă, ca să mă dizolve şi să mor, minţindu-mă că a fost un accident, şi atunci toţi ceilalţi vor fi trăind veseli mai departe, în mizeria lor călduţă.
Arhitectul divin şi-a bătut joc de mine. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să-mi sudeze aripile, nu m-ar fi stropit cu o poleială mincinoasă sau nu m-ar fi lăsat să privesc dincolo de ea. Aş fi fost o arhitectură completă şi satisfăcută. Dar aşa?
Sunt un vierme cu conştiină de sine. Sunt Unul fără aripi. Sunt cel ce doreşte să soarbă toată otrava.

Observaţii.

Am avut revelaţia, după mulţi ani de somn iraţional şi ignorant, că sunt scrise pe plicul în care-i vîrîtă plapuma chestii de genu': on top, hot night şi love affair. Ceea ce m-a dat pe spate. Bine, nu literalmente, dar totuşi.
Mi se întîmplă să detectez destul de rapid cunoscuţii pe stradă. Pentru că în general încerc să înghit toate neregularităţile peisajului. De exemplu o filială a Ministerului Sportului şi Tineretului lîngă care se etalează splendid un fast-food. În capul meu zbîrnîie un clopoţel.
Toate magazinele, magazinaşele şi prăvăliile sunt aleatorii. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar mă gîndesc că, undeva, o sală de forţă, fitness etc se află faţă-n faţă cu o şaormerie. Salon de epilare lîngă Spitalul de Oncologie. (p.s. epilare inghinală). O asociaţie pentru prevenţia alcoolismului poate că are sediul lîngă o tutungerie. Magazinul de lichioruri e vizavi de Universitatea Tehnică. Crîşma din spatele bisericii (sau crîşmele aşezate strategic de jur împrejurul ei). Deşi ştiu că probabil n-a fost gîndit de cineva sistemul ăsta de asocieri, aşa cum le fac eu, ci probabil din considerente economice, de marketing, financiare ş.a.m.d. e cel puţin bizar de remarcat ce frumos se leagă între ele. Ce poveşti pot ieşi de acolo. Ce poveşti au fi ieşit.

Eu o iau mereu cît mai pe străduţele pietonale. Trec mereu pe lîngă o agenţie de turism în care n-aş intra niciodată. Fie pentru că nu-mi inspiră încredere Comic Sans-ul cu care îşi etalează ofertele din Tenerife, fie pentru că n-am un sfanţ pentru aşa ceva, fie nu sunt deloc curioasă. Dar mă gîndesc că cineva tot merge acolo. Şi mă gîndesc care ar fi circumstanţele care a determina pe cineva să meargă fix la agenţia aia. Prin ce asociere de idei ajungi în maţele oraşului, pe o străduţă fără nume şi intri exact acolo? Şi de ce?

Un restaurant de fiţe din care o dată recunoscusem o bucată cîntată de Miles Davis. Excelent.
N.B. M-am simţit mîndră de mine. Mi-a dispărut entuziasmul cînd am realizaz că n-am cui mă lăuda, că nu erau cunoscători de jazz la-ndemînă.
Atît doar că probabil ar fi fost necesar să donez sînge de vreo 4 ori şi să schimb bonurile ca să-mi permit să mînînc vreodată acolo. Şi m-am gîndit că există totuşi oameni care o fac. Oameni care deşi au în posesie tot două mîini, două picioare şi (minim) un cap nu sunt fascinaţi de vitrinele restaurantelor şi crîşmelor de lux, ci intră cu maximă încredere acolo, ştiind că ei pot să-ţi plătească prînzul din trei momiţe de berbec sote şi două fire de lemongrass cu un pahar de vin obscur celebru din Franţa, Valea Rece, Bruxelles sau dracu ştie de unde la suprasuprapreţ.

Ce mama dracului de oameni sunt ăia? Şi de ce? Prin ce greşeală genetică ajungi copil prost de magnat? O fi mîncat vreodată la cantină? Ştie care e forma de viitor simplu de la verbul a avea? Are ghiuluri sau plete? Ar avea vreo vagă bănuială de cum e viaţa la cămin? Oare are habar că bulangiu' ăla ce cîntă e Miles Davis?

Bine, întrebările mele sunt legate strict de universul meu limitat de cunoaştere, lipsit de viitor şi de om care echivalează o masă mai mult decît festivă cu ceva comandat.

Tipa care nu zîmbeşte niciodată.
O ulcică ce odată conţinea două ouă şi ceea ce presupun eu că au fost patru degete de apă a făcut poc din pricina anterioarelor patru degete care s-au volatizat. Unul din ouă s-a ţinut tare pe poziţii, iar celălalt s-a sinucis kamikaze, împroşcîndu-şi conţinutul pe toţi pereţii. (Vreau să bag o glumă prostă cu contextul social actual, dar mă abţin). Am întrebat neostenit de proprietarul celor două ouă.
Am descoperit fostul proprietar ca fiind tipa care nu zîmbeşte niciodată. Dar a început să rîdă de-a binelea o dată cu nararea mea. De ce doar atunci? Şi de ce m-a impresionat aşa puternic? Ştiu că aveam îndoieli cu privire la potenţiala origine extraterestră a ei, dar atunci de ce am fost aşa uimită cînd a rîs?

Ştiu, nu-i o poveste prea grozavă ce scriu eu aici, dar cred că undeva se află şi ceva logică.

În pădure la băneasa

Veta - Timpuri noi

Cîteodată mă întreb sincer cine citeşte ceea ce scriu şi motivaţiile aflate în spatele acestei acţiuni. Oricare ar fi aceastea, probabil mila ar fi una din ele.
Am tot vrut să scriu. Am vrut să debitez ceva concret şi coerent, dar n-am fost în stare din pricina înotului meu disperat printre litri de cafea şi cursuri şi musafiri şi oameni ciudaţi.
Ce ciudat se lichefiază timpul. Nu mai bag în seamă zilele. S-au transformat în deadlineuri.
Surprinzător e că nu am încă fire albe, ci doar blonde camuflate-n verde.
Ce frumos era acum cîteva veri, cînd stăteam singură în întuneric în nopţile sufocante şi ascultam la Radio Romînia Cultural teatru radiofonic şi Discuri de 5 stele. Atunci nu mai era nimeni şi nimic şi nu era nici măcar durere în singurătatea mea. Sau vorbeam cu Andrei pe Massenger ore şi ore despre toate şi nimic, şi ascultam jazz şi funk şi psihedelic. N-am mai vorbit cu el de aproape doi ani. Mă gîndesc şi mai întreb cunoscuţi dacă mai ştiu cîte ceva de el şi mă gîndesc dacă el îşi aminteşte de insomniile comune la fel dragăstos cum îmi amintesc eu. Probabil că nu.
Ştiam de pe atunci că e frumos. Că va rămîne frumos în amintirea mea. Era un soi de ritual păgîn, modern, inconştient, de amplificare a solitudinii.
Şi toate ceaiurile băute seara cu romane.
Aseară ascultam iar radio, cu ochii bandajati în eşarfa verde, şi nu mai exista nimic altceva. Nici măcar camera de cămin. Nici lumina neonului, nici vecini care se tîrăsc cu dinţii de podea, nimic.
Eram singură în mine şi eram învăluită de vocea ce prezenta emisiunea.

Sfinx - Intr-un cer violet