Nu ar trebui să mă simt aşa

Castane lucioase, ploaie, bălţi, plapumă, cafea, muzică.
Concerte, oameni, mulţimi, gălăgie.

Atunci de ce mă simt ciudat? Nu cred că e anticiparea noului an universitar. Aş vrea să-mi deschid gura şi să zic ceva, dar nu am nimic de zis. Aş vrea să îmi dau capul pe spate să zîmbesc în ploaie.
Dar nu mai plouă.
Vreau să pot asculta liniştea.

Vreau să nu mai înţeleg fiecare vers al fiecărei melodii idioate ce merge la radioul din bucătărie. Mă deconcertează şi mă irită.
Cît timp am scris la ziar m-am simţit epuizată de tot fluxul meu creativ. Trebuia să interpretez totul într-o manieră concisă, clară, cu o sumă fixă de caractere şi informaţii esenţiale. Nu ştiu dacă asta m-a disciplinat în vreun fel sau nu.
Aversivitatea mea faţă de citit care a început la finalul sesiunii s-a mai ostoit. În schimb aversivitatea mea faţă de evenimentele politice şi sociale mondiale, dar mai ales ale supoziţiilor şi părerilor create de acestea, se amplifică.
Am întîlnit mulţi oameni şi-am auzit multe poveşti. Am ascultat varii soiuri de muzică şi m-am izolat în mulţime. Acum pot să mai adaug încă un pas în exteriorul circului. Şi un pas în interior.
Şi acel moment cînd a trecut o lună şi tu n-ai primit încă banii pe munca ta. Super.

Diamante (sau alt titlu deştept)

Hei. Sper că nu mi-a dus nimeni lipsa. Ştiu, sunt optimistă.
Sunt ocupată, mă plimb mult şi belesc ochii mei cei obiectivi după tot ce mişcă. Răsucesc, învîrtesc, caut, scormonesc. Scriu, dar scriu fie ştiri, fie articole, fie interviuri, fie alte lucruri de soiul ăsta.
Sunt obosită. Şi mă refugiez în mine.
Am cunoscut mulţi oameni şi-am vorbit cu şi mai mulţi.

Who am I?

Teoretic, sunt cine vreau să fiu. Dar, vorba lui Camil Petrescu, din mine însămi nu pot ieşi. Şi totuşi, (vezi Anton Holban), merg eu alături de mine. Sau eu e un altul? (Blecher)
Şi, totuşi, cine sunt?
Aleg să mă identific cu alţii şi aşa am impresia că-s un colaj. Sunt un Eliade ce tînjeşte după geniu. Sunt o Rodica Ojog-Braşoveanu ce se amuză de personajele care-i trec prin faţă. Sunt o Emilie Autumn revoltată şi cinică. Sunt Iştar şi Înaltă Preoteasă. Sunt Nimic.
Sunt o frumuseţe rubensiană, dar doar parţial. După standardele lui, aş fi slabuţă.
Sunt compilaţia tuturor cărţilor pe care le-am citit. Sunt imaginea tuturor desenelor animate pe care le-am văzut (pentru că nu mă uit la filme sau seriale).
Nu, nu am un răspuns romantic la întrebarea asta. Chiar nu ştiu.
''Tu nu ştii, dar eşti un înger'', ,,Eşti bolnavă rău'', ,,Nu eşti normală'', ,,Nu eşti proastă'', ,,Eşti deşteaptă'', ,, Eşti efervescentă!'', ,,Eşti cea mai sentimentală metalistă pe care o cunosc''..
Sunt suma tuturor părerilor care s-au format pe baza a ceea ce zic, fac şi reacţionez.
Teoretic, cred că există o şansă, infinitzecimală, adevărat, ca cineva să fie rezultatul aceleiaşi combinaţii.

Pînă acum mi s-a demonstrat că oricît de glorios ar fi planul tău, o să se ducă dracului. Asta o să te pună în situaţia ultimă de a te întreba ce mă întreb eu acum. După ce se duce planul dracului poţi:
a) să te încăpăţînezi şi să-l resuscitezi,
b) să-l modifici, păstrînd notele esenţiale sau
c) să-ţi faci altul.
Problema e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare.
Soluţia e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare şi interpretările sunt variate.
În momentele mele de panică asta mă sperie. Totul pluteşte în teoria haosului şi doar convenţiile sunt cele ce menţin linia de plutire în lume. Work, Eat, Sleep, Repeat. Fă mulţi bani ca să-ţi permiţi luxul de a... te pensiona, în definitiv. Îngroapă-te în chestii materiale cu preţul sănătăţii tale. Ia-ţi un calculator mai bun, o maşină mai rapidă, o salată mai verde ca să te premiezi pentru că meriţi. Înduioşător.
Nu mi-a dat o lacrimă.
Vorbesc mult în citate azi.

Find out what you love and let it kill you.

O să mor strivită de cărţi.

Nu renunţa să cauţi. Nu intra în panică. Nimeni nu are directive clare. Nici un colaj nu e identic. Nu repeta greşelile doar de dragul de a te convinge că-s greşeli. Dacă nu vrei să faci nimic, nu face nimic. În fond, nimeni nu te poate obliga la ceva. Dar rămîi treaz şi lucid.
Inspiră, expiră şi acum repetă după mine:
Eşti ceea ce vrei să fii.

E.

There is something romantic in insanity. There is something beautiful in loosing your mind. There is something wonderful in jazz and literature into the dept of the night. It makes you feel somehow special, even if you know that's not true.
There is something special in the insecurity that no matter how many words you use or what language are you talking, the one next to you might not understand. Oh, and there is something magical in people. Toys of fate. Masks that wonder through the world, searching for other masks to interact with. Oh, and the panic when the mask slips.
I'm alright. For the moment there is nothing in the Universe except me. I am the only point of reference. I am the novel, the bibliography, the author and the reader. Because this time it is the Universe that is lying inside me.
I smile thinking that now the only way I understand everything is through the eyes of literature. That is not insane, that is common sense. We will understand by the terms of what we know best.
It's been a while since I've wrote in English. Somehow, I felt that this is the way to cheat the vigilant eye of my worse critic. I don't actually care if you think that this is perky, it's just an alternative to what I usually do in order to achieve my unstable illusion of stability. I am alone and that does not bother me now. Oh, yes, the desperation and sickness and fear were there, still are actually, but my dark pigmented playful friends are tired now. I don't fear them now, but I know that that is something temporary.
My mother once told me: I sometimes talk to myself because I need to talk with somebody intelligent. I know that it might sound weird, but i am afraid that if I would actually find someone that would fully understand me it will be a shock and I will feel even more empty. Even though now I don't feel empty not full. Maybe the glass is changing in size.
'Drink me'.
There are so many words. The entire world is just a dictionary. It doesn't exist if we don't have a name for it.
Sometimes I wish to make a mess out of all the languages I know, just to be sure that I'm clear. I juggle with at least two or three mindsets when I think. And this is very interesting. I'm scientifically split in my own mind because of the use of more than one language. Like a personality disorder.
And I find that lovely and grotesque at the same time. Grotesque. That is a perfect example of how you can contain yourself in more than one copy. When I say it in my native tongue, I feel it almost shapeless. When I say it in English it gives a Victoria scent. In French it almost looks like a melting piece of art, giving me a feeling somewhere between fascination and nausea. In Russian it sounds almost aristocratic, somehow. In Norwegian it's cold.
If I can talk something else besides misery, that means I'm fine. But I'll need a break soon if I don't want to collapse again. I'll just hang in there, like the cute fluffy cat-sheep-bull that I am.
So many 'I' in this post. Makes me wonder.

Demoni şi alte pacte

Aş vrea să fiu liberă.
Aş vrea să sar pe fereastră iar trupul să mi se spargă în sute de fluturi. Iar dacă cumva cineva va încerca să-şi amintească de mine să i se blocheze memoria. Urmele existenţei mele să dispară o dată cu fluturii ce vor fi striviţi.
Uneori am impresia că m-am împotmolit în lectură ca-ntr-un noroi clicos. Alteori că mă sufocă viaţa sau că demonii mă apucă de păr şi mă smucesc, rîzîndu-şi de mine.
Cumva am impresia că m-am lichefiat şi toată fiinţa mea a devenit impură. Învelişul ce-mi susţinea organele, sîngele şi creierul acum ţine să nu se împrăştie toată fiinţa mea păstoasă. Şi-mi vine să rîd isteric şi să-mi las lacrimile şuvoaie, să-mi pierd minţile.
Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi..
Sunt o rotiţă mică într-un mecanism infinit. Dacă mi se vor toci zimţii de tot voi fi scuipată din mecanism şi înlocuită.
Nimeni nu e de neînlocuit. Oh, blestematele de amintiri! Da, ele s-ar putea să te convingă că nu-i aşa. După ce ţi-au mînjit existenţa ai impresia că Adevărul lor e incontestabil. Şi s-ar putea să ai dreptate.
Dar e mă simt umplută cu venin. Şi mi-e ruşine că el se varsă pe cei inocenţi. Pe cei naivi. Ar trebui să fiu în stare să mă conţin pe mine. Doar în singurătate n-o să mă înec singură în otrava mea. Asta ar împiedica autodeificarea mea. Cum să devin o zeiţă dacă nu am atitudinea uneia?
E mai simplu să mimez un zîmbet, să murmur un 'mda', să contemplu existenţa la un grad superficial cînd socializez. Să mă agăţ de terestru.
Unde eşti, Mefistofel? În mintea mea? Te rog chiar foarte frumos să ieşi, să te materializezi cu fum şi artificii şi alte şmecherii, să-ţi laşi urmele de copite pe parchet şi să-mi propui ceva frumos. Cum ar fi iertarea nebuniei. O scurtă purificare mentală. Un psihiatru cu multe, multe cutiuţe şi borcănaşe pline cu bombonele colorate. O Uitare binefăcătoare, e epurarea a Memoriei. O altă viaţă. O perspectivă pozitivistă, optimistă, fericită.
Uite, eu, la schimb, îţi înapoiez toţi dracii şi demonii din mine. Ce zici? E totuşi un număr respectabil, chiar dacă sunt unii care deţin mai mulţi. Îţi dăruiesc toate amintirile mele. Sau tot trupul, dacă-ţi plac treburile astea.
Nu?
Păcat..

Aerials in the sky...
Căldură, toropeală, vise, cărţi, muzică. Aproape mă cred ca fiind un personaj de roman post-modernist în căutarea sensului vieţii.
Sărut singurătatea şi întunericul şi muşc o dată cu sărutarea mea. Muşc pînă la sînge. Mă apuc singură de mînă şi mă trag mai departe.
Oh, suntem doar noi!
Hai să ne bucurăm de nebunia noastră.

numărul apelat este indisponibil

Sunt obosită, frustrată, hărţuită. Şi, momentan, cea mai mare teamă a mea e că-mi pică netu'. Mîine am examen şi eu mă dau cu deltaplanul peste tot şi nicăieri.
L-am mai visat. Încerc şi cred că încep să mă reobişnuiesc cu ideea că 18 pisici negre sunt o achiziţie bună.
Mi-e silă, sunt încărcată cu tot felul de prostii pe care ar trebui să le fac şi nu simt că-mi doresc foarte tare că vreau să le fac. Dar, de musai, cu plăcere.
Singurătatea mă strînge în braţe. Iar eu îl strîng în braţe pe Tigri. Tigri va rămîne mereu cu mine. Ar fi absurd să nu, doar e de pluş nu nu poate fugi.
Mă frustrează tot timpul pierdut cu repetiţiile la rusă. Sunt în urmă grav cu cititul, nu mai ştiu cum să mă adun să învăţ, nu simt că sunt capabilă de ceva.

(poveşti cu testoşi de acum 2 săptămîni - acum am doar o stare nedefinită şi pe Tigri lîngă mine. Sunt într-o zonă de confort fluid din care vreau şi nu vreau să ies. E cald şi toropeală. Nu mai visez nimic consistent. Am dormit prea puţin zilele astea. Am ascultat prea mult Dirty Shirt. Sunt un mic pitbull terrier. Mi-e subminată conştiinţa. Vreau doar să învăţ. Să învăţ, să mă ridic, să zbor. Să-i învăţ şi pe alţii. Să mă transform în copac. Într-un Ent. Presupun că sunt ok. Dar aşa sunt de vreo săptămînă şi ceva, contrar a ce s-ar putea crede. O să scriu, şi o să-mi termin povestirea. O să devin -şters- printre oameni. Mai am 5 examene. Trebuie să mă joc cu perspectivele. Trebuie să particip la un joc unde nu există decît învinşi. Trebuie să mă pregătesc de decepţie. Şi o să o privesc cu un surîs totul, ca şi cum ar fi -şters-.)

Autosuficienţă în literatura fiinţei

Insomnie, tulburări şi stabilitate. Deja sună dramatic.
Existenţa mea e fluidă şi mai nou se învîrte în jurul ideii de mulţumire de sine. Nu e  tocmai un secret că am o părere mizerabilă legată de tot ce ţine de personalitatea şi fiinţa mea. Sunt un zero barat, un nimic, o idee proastă, un concept nereuşit.
Oamenii încearcă să mă convingă de contrar. Nu ştiu exact de ce. Dacă aş avea vreun pic de mîndrie m-aş simţi flatată, dar aşa doar mă simt mai defectă.
Sunt conştientă de perspectivele celorlalţi şi le respect. Nu le asum pentru că nu cred în ele. Cumva atîrnă mereu o incertitudine.
O, sunt conştientă, foarte conştientă chiar, că ştiu face multe lucruri. Pot desena, scrie, citesc destul de mult, am o gîndire structurată, sunt sarcastică şi asta îmi conferă o doză de umor, uneori sunt chiar inteligentă, sunt atentă şi perfecţionistă, îmi fac treaba pînă la capăt şi o fac bine, ştiu să gătesc, cînt decent, nu judec, pot găsi Frumosul şi Urîtul în orice, sunt imparţială, hotărîtă, puternică şi aproape echilibrată. Oamenii pot vedea asta în mine. Le văd şi eu, dar mie îmi lipseşte principiul de autosuficienţă şi automulţumire. Dacă aş fi mai arogantă, m-aş compara cu Eliade.
Cred, deşi nu vreau să admit, că raportarea mea nu se face cu exteriorul. Nu-mi sunt mie suficientă. Puţin mă interesează de ce zic alţii. Deşi nu pare. Pare că depind foarte mult de aprobarea celorlalţi. Dar aprobarea lor îmi este inutilă. Cred că îmi doresc mai degrabă să mă rup de toţi şi să îi fac pe ceilalţi să depindă de mine. Pentru că aşa, cum sunt acum, nu aş reprezenta decît un mic dezechilibru temporar în cazul morţii sau dispariţiei. Cred că lucrul care mă determină să exist, să am încă o formă fizică, e o dorinţă egoistă şi arogantă de a ajunge centrul de existenţă al oamenilor. Nu, nu toţi. Unei sume oarecare. Să fiu un idol de argint. Să ajung atît de sus încît dacă aş cădea aş muri strivită de înălţime. Aşa că nu-mi sunt suficientă mie. Mai mult, mai mai mai..
Eu să reprezint un puct de referinţă. Eu să fiu Universul cuiva.
E o grandomanie absolut idioată, ştiu, dar mă face să funcţionez, mă determină să nu renunţ într-o stare de letargie automulţumită. Nu pot spune despre mine că sunt extraordinară, specială sau alte epitete. Pentru dublul meu nu sunt nimic, şi asta mă îndîrjeşte să nu renunţ.
Poate că oamenii credincioşi proiectează dublul în divinitate şi atunci se complac în ideea îngenuncherii mentale lui. Oricum niciodată nu vor ajunge nici pînă la călcîiul deităţii.
Eu nu. Ştiu că nu îmi pot modifica anumite aspecte fireşti ale vieţii, dar mă răzvrătesc şi îmi doresc ca ceea ce mă reliefează să mă înghită. Proporţiile să devină dacă nu absolute, măcar groteşti. Umflate, vizibile, groteşti. O asemenea nevoie am eu, de grotescul, de inesteticul iritant al propriei mele fiinţe. O trecere mentală care să mă nenorocească pentru că sunt limitată. Pentru că sunt o eretică ce se consumă precum Uroborus.
Nu mă raportez la ce vezi tu. Nu mă interesează, pentru că ştiu că vreau să ajung acolo unde nu mai zăreşti realitatea asta mizeră în care trăim, dar nici limita superioară. Şi să tot urc spre neant.
Atunci nu mă pot raporta la ce-mi zic oamenii. Nu sunt nici drăguţă, frumoasă nici atît, nici deşteaptă, nici talentată, nici nimic. Pentru că vreau să ajung în punctul în care nu mai există termeni de comparaţie. Singularitatea mea mă va face de nedescris.
O singurătatea ce mă transformă într-o figură androginică. Sunt contopirea sexelor şi-mi place la nebunie asta. Atîţia ani de rătăcire în propriul întuneric, de disperare, de o singurătate atît de acută încît acum sunt sociabilă, ca să pot să mă mint că recuperez prin sunetele de acum tăcerea chinuitoare a copilăriei. Nu recuperez nimic. Doar mă mint, şi ştiu asta. Şi învăţ, dumnezeule, cîte învăţ! fiecare om e subiectul unui amplu studiu, şi fiecare-şi are locul în insectarul gîndirii mele.
Pentru că ştiu că nu valorez nimic, vreau să ajung să valorez totul. Nu să mă simt mulţumită de existenţa asta mediocră şi să mă mint că sunt ceea ce nu sunt. Vreau să ajung prin mine la Androginul originar, cel de care zeii se temeau. Pentru că prin ceilalţi am constat că nu pot ajunge acolo. Oamenilor le e frică pentru că ceea ce le depăşeşte limitele de cunoaştere trezeşte instinctul animal. Mie nu mi-e frică. Ştiu că mă lupt cu morile de vînt, dar viaţa mea are un scop. Şi dacă totuşi reuşesc, în secunda în care eu voi fi TOTUL voi muri. Fie ucisă, fie prin sinucidere.
Ştiu că toate astea sună cretin. Sunt cuvintele unui om nebun.
Am învăţat că singurătatea e cel mai sincer lucru. Singurătatea aduce fiinţele în pragul nebuniei. Nebunia primordială.
Dacă mai aud un ''nu trebuie să'':gîndeşti, te simţi, priveşti, etc aşa o să crăp. Nu trebuie nimic în lumea asta. Totul e dispensabil. Totul se poate înlocui. Ne lăsăm înrobiţi de convenţii. Totul e o convenţie. Pot să cred orice. Pot să fac orice. Pot gîndi orice şi oricum.
Sunt un om mizerabil. Dublul meu îmi rînjeşte. Dar îl voi prinde, o, îl voi prinde şi voi muri rîzînd în hohote.
Sau poate că nu. Poate că toate astea sunt rodul oboselii. Poate că..
Poate că mai bine..
Aş dispărea şi aş fi înlocuită şi viaţa mea e o poveste scrisă pe nisip înainte de flux.
Nu cred că însemn nimic.

All my friends are dead in my head.
Am constatat că proverbiala mea memorie proastă e mai mult decît proverbială. Nu-mi mai amintesc nume şi abia de-ntrezăresc chipuri înceţoşate din trecut. Şi nu vorbesc de chipuri pe care le-am cunoscut doar în trecere, vorbesc de chipuri pe care le vedeam zilnic o îndelungată perioadă de timp, colegi sau profesori, cunoştinţe cu care mă întîlneam des. Pentru mine, oamenii ăia sunt morţi. Şi nu e o constatare încărcată cu ură sau regret. E doar o constatare.
Perioada liceului e înceţoşată. Şi, contrar oricărei supoziţii alcoolizate care e exclusă din start, aproape parcă-mi pare rău. În schimb mă macină cumva faptul că amintirile pe care totuşi le mai am din ultimii ani încerc să le modific cumva cu crearea unor imagini noi. Şi toate amintirile semnificative se leagă cumva de el. Ceea ce nu-mi prieşte deloc. Nu sunt amintiri rele, majoritatea sunt chiar superbe, fac parte din lucrurile pe care mi le doresc să rămînă săpate în piatră, dar şi cumva duse departe de o avalanşă de pietre. E contradictoriu faptul că-mi doresc ca ele să fie şi să nu fie, ca pisica lui Schrodinger. Probabil pentru că nu am încredere în mine. Nu am încrederea că-mi voi putea aminti. Şi aş vrea să le scriu, dar cum să le scriu cînd nu îndrăznesc măcar să mă gîndesc la ele, pentru că mi-e groază de durere. Mi-e groază că suturile se vor rupe. Mă macină o grijă pe care nu cred că e sănătos să o am. Şi nu sunt capabilă să aleg ceea ce ar fi cel mai avantajos în sensul ăsta. (avantajos? sunt o idioată din punctul de vedere al exprimării).
Nu pot nici măcar să narez ceva complex ce e legat de el. De frică.
Mi se pare atît de straniu că omul pe care l-am cunoscut şi care m-a cunoscut va ajunge într-o perioadă de timp să se dăruiască altcuiva. Şi eu să fac la fel. De parcă tot ce împărtăşisem cîndva nu a fost decît un vis. E o irealitate imediată într-un proces lent de concretizare. Şi îi doresc binele atît de mult, şi-mi doresc să ştiu că îi e bine, acum şi probabil şi-n viitor. Dar nu-mi doresc să-l ştiu viu, nu aşa cum îl ştiam. Pentru mine e un om ce moare şi căruia nu-i pot face nimic. Şi sunt frîntă în faţa morţii sale clinice.
Ca să pictez puţin starea mea mentală: Eşti într-un salon de spital. Pe pat eşti tot tu, conectat cu o mulţime de cabluri care nici nu ai habar ce rol au şi nici nu te interesează. Eşti în moarte clinică. Un somnambulism morbid şi imobil. Tu, cel prezent poţi alege ca el să continue să fie legumă sau să-i curmi viaţa. Şi mai ştii că n-o să se trezească niciodată. Cînd mori, vei muri în dublu exemplar. Poţi să-ţi duci viaţa mai departe, avînd în conştiinţă că celălalt e pe jumătate mort şi că eşti cumva amestecat în asta sau să îţi duci viaţa mai depare ştiind că te-ai ucis.
Tu ce ai alege?
O a 3-a variantă ar fi să te sinucizi şi să nu-ţi mai baţi capul. Dar îţi place prea mult cafeaua la ibric, ţigările rulate (şi probabil un fetiş pentru părul de cămilă) ca să faci asta. Prin absurd.
Şi analiza nu se sfîrşeşte aici, o, nu! În capul meu curg fără încetare mii de gînduri care se sfîşie, îşi ling rănile unul altuia, se sărută sau se distrug.
Şi tot universul ăsta nu există decît în capul meu, pentru că acolo convenţiile nu sunt limitate şi  nici nu mai corespund cu convenţiile pe care sunt nevoită să le aplic cînd ies din spaţiul meu înconjurat cu oameni morţi şi vorbesc cu tine. Defect de pseudo-filolog.
Şi cumva mi-e greu să mă gîndesc că dacă îmi păstrez amintirile, voi fi nevoită să le ascund pentru a nu răni acea persoană virtuală care s-ar putea stipula că mi-ar răsări în viitor. Şi de a cărei existenţă mă îndoiesc. Aşa cum mă îndoiesc de fiecare existenţă a fiecărui om care mi-a imprimat fiinţa lui în mine.
Pînă nu te iau în brate, îţi sărut fruntea, îţi aud vocea, te văd, eşti mort. Toţi sunteţi morţi.
Şi nu zic mort decît în sensul în care în zona imaterială a gîndurilor mele nimeni nu e viu cu adevărat.
Şi eu sunt cea mai moartă dintre toţi.