Observaţii.

Am avut revelaţia, după mulţi ani de somn iraţional şi ignorant, că sunt scrise pe plicul în care-i vîrîtă plapuma chestii de genu': on top, hot night şi love affair. Ceea ce m-a dat pe spate. Bine, nu literalmente, dar totuşi.
Mi se întîmplă să detectez destul de rapid cunoscuţii pe stradă. Pentru că în general încerc să înghit toate neregularităţile peisajului. De exemplu o filială a Ministerului Sportului şi Tineretului lîngă care se etalează splendid un fast-food. În capul meu zbîrnîie un clopoţel.
Toate magazinele, magazinaşele şi prăvăliile sunt aleatorii. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar mă gîndesc că, undeva, o sală de forţă, fitness etc se află faţă-n faţă cu o şaormerie. Salon de epilare lîngă Spitalul de Oncologie. (p.s. epilare inghinală). O asociaţie pentru prevenţia alcoolismului poate că are sediul lîngă o tutungerie. Magazinul de lichioruri e vizavi de Universitatea Tehnică. Crîşma din spatele bisericii (sau crîşmele aşezate strategic de jur împrejurul ei). Deşi ştiu că probabil n-a fost gîndit de cineva sistemul ăsta de asocieri, aşa cum le fac eu, ci probabil din considerente economice, de marketing, financiare ş.a.m.d. e cel puţin bizar de remarcat ce frumos se leagă între ele. Ce poveşti pot ieşi de acolo. Ce poveşti au fi ieşit.

Eu o iau mereu cît mai pe străduţele pietonale. Trec mereu pe lîngă o agenţie de turism în care n-aş intra niciodată. Fie pentru că nu-mi inspiră încredere Comic Sans-ul cu care îşi etalează ofertele din Tenerife, fie pentru că n-am un sfanţ pentru aşa ceva, fie nu sunt deloc curioasă. Dar mă gîndesc că cineva tot merge acolo. Şi mă gîndesc care ar fi circumstanţele care a determina pe cineva să meargă fix la agenţia aia. Prin ce asociere de idei ajungi în maţele oraşului, pe o străduţă fără nume şi intri exact acolo? Şi de ce?

Un restaurant de fiţe din care o dată recunoscusem o bucată cîntată de Miles Davis. Excelent.
N.B. M-am simţit mîndră de mine. Mi-a dispărut entuziasmul cînd am realizaz că n-am cui mă lăuda, că nu erau cunoscători de jazz la-ndemînă.
Atît doar că probabil ar fi fost necesar să donez sînge de vreo 4 ori şi să schimb bonurile ca să-mi permit să mînînc vreodată acolo. Şi m-am gîndit că există totuşi oameni care o fac. Oameni care deşi au în posesie tot două mîini, două picioare şi (minim) un cap nu sunt fascinaţi de vitrinele restaurantelor şi crîşmelor de lux, ci intră cu maximă încredere acolo, ştiind că ei pot să-ţi plătească prînzul din trei momiţe de berbec sote şi două fire de lemongrass cu un pahar de vin obscur celebru din Franţa, Valea Rece, Bruxelles sau dracu ştie de unde la suprasuprapreţ.

Ce mama dracului de oameni sunt ăia? Şi de ce? Prin ce greşeală genetică ajungi copil prost de magnat? O fi mîncat vreodată la cantină? Ştie care e forma de viitor simplu de la verbul a avea? Are ghiuluri sau plete? Ar avea vreo vagă bănuială de cum e viaţa la cămin? Oare are habar că bulangiu' ăla ce cîntă e Miles Davis?

Bine, întrebările mele sunt legate strict de universul meu limitat de cunoaştere, lipsit de viitor şi de om care echivalează o masă mai mult decît festivă cu ceva comandat.

Tipa care nu zîmbeşte niciodată.
O ulcică ce odată conţinea două ouă şi ceea ce presupun eu că au fost patru degete de apă a făcut poc din pricina anterioarelor patru degete care s-au volatizat. Unul din ouă s-a ţinut tare pe poziţii, iar celălalt s-a sinucis kamikaze, împroşcîndu-şi conţinutul pe toţi pereţii. (Vreau să bag o glumă prostă cu contextul social actual, dar mă abţin). Am întrebat neostenit de proprietarul celor două ouă.
Am descoperit fostul proprietar ca fiind tipa care nu zîmbeşte niciodată. Dar a început să rîdă de-a binelea o dată cu nararea mea. De ce doar atunci? Şi de ce m-a impresionat aşa puternic? Ştiu că aveam îndoieli cu privire la potenţiala origine extraterestră a ei, dar atunci de ce am fost aşa uimită cînd a rîs?

Ştiu, nu-i o poveste prea grozavă ce scriu eu aici, dar cred că undeva se află şi ceva logică.

În pădure la băneasa

Veta - Timpuri noi

Cîteodată mă întreb sincer cine citeşte ceea ce scriu şi motivaţiile aflate în spatele acestei acţiuni. Oricare ar fi aceastea, probabil mila ar fi una din ele.
Am tot vrut să scriu. Am vrut să debitez ceva concret şi coerent, dar n-am fost în stare din pricina înotului meu disperat printre litri de cafea şi cursuri şi musafiri şi oameni ciudaţi.
Ce ciudat se lichefiază timpul. Nu mai bag în seamă zilele. S-au transformat în deadlineuri.
Surprinzător e că nu am încă fire albe, ci doar blonde camuflate-n verde.
Ce frumos era acum cîteva veri, cînd stăteam singură în întuneric în nopţile sufocante şi ascultam la Radio Romînia Cultural teatru radiofonic şi Discuri de 5 stele. Atunci nu mai era nimeni şi nimic şi nu era nici măcar durere în singurătatea mea. Sau vorbeam cu Andrei pe Massenger ore şi ore despre toate şi nimic, şi ascultam jazz şi funk şi psihedelic. N-am mai vorbit cu el de aproape doi ani. Mă gîndesc şi mai întreb cunoscuţi dacă mai ştiu cîte ceva de el şi mă gîndesc dacă el îşi aminteşte de insomniile comune la fel dragăstos cum îmi amintesc eu. Probabil că nu.
Ştiam de pe atunci că e frumos. Că va rămîne frumos în amintirea mea. Era un soi de ritual păgîn, modern, inconştient, de amplificare a solitudinii.
Şi toate ceaiurile băute seara cu romane.
Aseară ascultam iar radio, cu ochii bandajati în eşarfa verde, şi nu mai exista nimic altceva. Nici măcar camera de cămin. Nici lumina neonului, nici vecini care se tîrăsc cu dinţii de podea, nimic.
Eram singură în mine şi eram învăluită de vocea ce prezenta emisiunea.

Sfinx - Intr-un cer violet

wishlist

Stimate an 2015,

Îmi eşti dator pentru mizerabilul de an trecut şi nu te iert dacă nu mă ajuţi să:

petrec mai mult timp cu Vlad
îmi iau toate examenele cu note bune
să iau bursă
să merg la rockstadt
să am baftă la Sesiunea de comunicări
să primesc primii bani ''pe bune'' pe propriile mele puteri şi aptitudini
să petrec mai mult timp de calitate cu oamenii dragi mie
să mă apăr mai bine de orice mi s-ar putea întîmpla
să devin mai zdravănă mental şi să nu clachez sub absolut nici o amărîtă de formă
să mă pot bucura de toate cîte le am
să scriu şi mai corect gramatical
să mănînc mai multe fructe decît pîine
să citesc mai mult
să învăţ să fac lucruri noi, faine şi practice (minimul pe care-l accept e 2)
să am mai multă voinţă să muncesc în plus ca să învăţ limba lui Dosoievski
să fac traduceri mai bune
să mă înţeleg bine cu toţi oamenii semnificativi mie

ajunge, că altfel devin lacomă.
nu aştept nimic plocon. vreau să răbesc. vreau să reuşesc.
şi o voi face.

Acasă

''Ce dracu se întîmplă pe trenul ăsta?''
Timpul se dilată parcă din ce în ce mai agresiv.
Te aştept acasă.
Te aştept măcinată de zeci de senzaţii ce se întrepătrund şi mă neliniştesc.
nici nu ştiu ce să mai zic.
doar vino şi tu acasă.

Frumoşi

Încep să-nu-mi mai dau seama dacă vreau să dilat timpul sau să-l contractez în interiorul minţii mele.
Nu ştiu de ce mai am nevoie în afară de calm şi linişte.

Aş vrea să te ucid. Să vă ucid pe toţi ca să rămîneţi tineri mereu. Doar eu să hălădui prin viaţa care va rămîne fixă.
Să trec prin timp şi să mor şi eu atunci cînd în sfîrşit ni se vor sincroniza vieţile.
Şi vom fi doi morţi frumoşi şi egali în toate.

Ne vom descompune în lumină şi ne vom contopi într-un singur glob luminos, iar tot ce ne-a separat vreodată prin carne şi sînge se va spulbera în neant şi noi vom recrea prin noi androginul. Şi vom fi totul. Şi toată plăcerea se va scurge prin pulseurile luminoase pentru eternitate. Şi toată durerea se va dizolva.

Vom fi doi morţi frumoşi înveşmîntaţi în giulgiuri de lumină care ne vor fi strîns legate în jurul trupurilor nostre lipite, atît de strîns că ni se vor rupe oasele şi ne vor străpunge carnea, ni se vor suprapune mîinile, picioarele, chipurile, organele genitale. Vom fi două corpuri zdrobite în unul. Vom fi uniţi într-o îmbrăţişare eternă.

Vom fi doi morţi frumoşi cu chipurile galbene şi cu petale de flori drept aureole. Spiritele noastre vor cînta la harpe şi nu ne vom mai putea săruta vreodată căci vom trece unul prin celălalt ca două firicele de fum de ţigară ce se întrepătrund.

Vom fi doi morţi frumoşi, şi tu ştii asta.
Vom fi două amintiri ale lumii.
Vom fi propriile noastre amintiri.

sîngele meu nu mai e roşu.

sîngele meu a încetat să mai ţîşnească din vene, şi acum se scurge încet, liniştit, cumva plictisit şi el să îşi manifeste prezenţa.

sîngele meu nu mai e roşu. sîngele meu e acum multicolor şi se scurge într-o baltă murdară de ROGVAIV.

unghiile mele au încetat să mai fie ale mele. acum ele sunt ale sîngelui care picură pe podea. mă striveşte camera şi croncănitul ce se strecoară pe geam mă întristează. petele negre se dizolvă în gri.

cerneala se scuge şi ea.

de sub dicţionarele mele se ivesc bălţi negre care se preling pe birou.

încheieturile mele sunt un izvor de culoare. de viaţă.

iar creierul meu e o închisoare a tururor demonilor plagiaţi şi furaţi de prin cărţi. din cerneală şi hîrtie. origami de amintiri.

şi cu toate astea nu-mi amintesc toate contururile.

mi se sfîrşeşte sîngele care acum curge chiar şi mai lent. mi se sfîrşeşte răbdarea o dată cu el.

mi se sfîrşesc amintirile. se sfîşie între ele, încolăcindu-se în jurul demonilor. nu-mi mai amintesc nimic.

mi-au sfîrtecat memoria. mi-au sfîrtecat fericirea.

şi demonii se transformă în cerneală şi încep să se scurgă din creştetul meu, prelingîndu-se în sînge.

nu mi-a mai rămas nimic în afară de curcubeul care se pătează cu stropi negri.

şi a încetat să curgă.

call my name when you care

Îmi admir lenea cu care scriu. De regulă atunci cînd aş putea face ceva mult mai productiv. Sau cînd sunt în mijlocul a ceva productiv.
Sunt singură înconjurată de zgomote fie de afară, fie de deasupra mea, fie din boxele laptopului.
Să ne sanctificăm cu dinamită. Să desenăm picturi abstracte cu proprii noştri creieri pe pereţi. Hai. Să murim deseară cu un rînjet macabru pe buzele ce ard. Hai să lăsăm totul ce e material la o parte, toată arta, ştiinţa, cultura, filosofia, ştiinţele, toate chestiile astea pe care le fîlfîim unii la alţii şi ne ridică în slăvi aşa-zisul intelect superior.
Hai să ne gîndim că n-ai mai mîncat de trei zile decît două coji de pîne, vreun litru şi jumătate de apă şi-ai rămas şi fără ţigări. Te-au dat afară din cămin c-ai început să ciopleşti agresiv cu un cuţit cablul de la gaz. Hainele de iarnă îţi sunt acasă, acolo de unde mama naibii provii şi n-ai un leu în blugii evazaţi şi rupţi pe care-i porţi.
Telefonul ţi l-a furat în club acum o săptămînă. N-ai net.
Eşti gol, flămînd, însetat, în sevraj şi ţi-e frig ca dracu. Şi n-ai net.
Te rog reaminteşte-mi de estetica urîtului. Povesteşte-mi de Rembrant şi Bosch . Explică-mi teoria din Caietul albastru. Te rog spune-mi cum îţi hrăneşti spiritul cu teoria relativităţii şi paradoxul pisicii lui Schrödinger. Arată-mi aplicativitatea silogismelor. Vorbeşte-mi de ceva mai înalt decît foamea ta, decît setea şi gerul care-ţi trec prin cîrpele cu care eşti îmbrăcat.
Arată-mi cum mintea conduce şi trupul e doar o unealtă iar noi suntem superiori animalelor.
Arată-mi că nu eşti un animal guvernat de instincte şi că eliberarea vine prin educaţie şi cizelare şi alte adevăruri ideale.
Şi atunci cînd o să ne sanctificăm cu dinamită nu ne va mai fi nici foame, nici sete, iar spiritul va fi liber de toate prostiile astea. De toată goliciunea plinului de carne.
Am uitat cît de cinică sunt.
Şi poate nici nu era aşa rău.

sunt leneşă

Mă gîndesc ce leneşă pot fi fizic în timp ce mental dezmembrez şi reconstruiesc universuri întregi populate de poveşti şi indivizi ale căror istorii sunt complexe, dar şi complicate în acelaşi timp de..
Gummy bears.
Ionela a aruncat înspre mine o mini porţie de ursuleţi al căror ambalaj mă minte cu menţiunea unei săgeţi care-mi arată de unde (nu pot) să desfac plasticul.
E o sîmbătă minunată ce miroase a iarnă. Cerul e înnorat. Şi, deşi aş putea să înşir aici toate ideile care mi-au cotropit mintea ultimele două zile, aleg să nu o fac pentru că atunci ar putea să-mi dispară interesul.
Acum nu mă simt tristă. Mă simt indiferentă faţă de aproape toţi şi toate. Toate în afară de facultatea faţă de care am o profundă afecţiune.
Muzică retro şi jeleuri.
Pentru că orice scriu acum în halatul de baie e interferat.
Lumînări, mere, lenjerie, postere, haine, cărţi.
Discuţii despre lingvistică.
Reprezentarea ideii pe care nu o am decît mental.
Univers, cunoaştere, empatie, cuvinte lungi.
Prostii.

Mi-s uscate buzele.

Nu mai am răbdare să ascult melodii lente, balade frumoase care te fac să cînţi la unison.
Vreau urlete violente, acorduri agresive, growluri demente, tobe sălbatice şi alte instrumente cu epitete din registrul ăsta.
Nu mai am timp. Nu mai am timp. Nu mai am timp.
Vreau.
Nu vreau.
Ce dracu' vreau?
Nu vreau să fiu singură fără spectatori. Vreau să fiu singură în mijocul mulţimii, în timp ce pledez cauze absurde. Vreau să mă dezlănţui în dans într-o lumină slabă, îmbibată de fum, sacadată în ritmuri de metal viking sau folk. Să port fusta mea roşie şi ia şi sandalele de 3 lei din piaţa de vechituri şi să mă răsucesc în dans sălbatic de iele.
Să cînt versurile pe care nu le cunosc la unison cu restul lumii. Să transced în memoria colectivă.
Acolo unde voi dansa de jalea tuturor şi de extazul în doze tari, pe măsura durerii ce-a torturat umanitatea de cînd s-a crăpat clepsidra.
Vreau să urlu iar urletele mele să se propage în gol, ascunse de muzică şi fum.
Vreau să-mi aşez sufletul pe un piedestal de cristal şi să-l zdrobesc cu mjolnirul în timp ce în fundal ascult în fundal Rotting Christ.
Cine iubeşte şi lasă.
Vreau să dansez pentru voi ca o zeiţă. O zeiţă a decadenţei.
Şi mă voi sui pe umerii voştri atît de sus încît atunci cînd voi cădea voi muri.
Iar lumea se va scurge prin crăpătura clepsidrei în continuare.

momentus captivus

Unghiile cojite.

Nice, nice.

Mirosul de usturoi se împrăştie. Cartofii se înnegresc. Gazul arde, se aude Chopin şi un miros de ceai de fructe se amestecă cu atmosfera. O cutie goală se izbeşte de cojile de usturoi din pungă.

Nimic nu e romantic.

Nici măcar mucurile de ţigară strivite.

Nimic nu e poetic.

Aşteptăm să vedem ciorile zburînd pe cer cînd răsare soarele.

E frig dincolo de pătura care-mi acoperă umerii.

Nimic nu e sincer. Totul e un construct artificial ce imită naturalul.

Mimăm indiferenţă şi ţigara se arde în scrumieră.

Buzele se lipesc de conserva de bere.

Toţi dorm sau se prefac. Noi glumim, exagerăm, ne jucăm cu cuvintele şi înşirăm poveşti fără morală, doar de dragul de a împărtăşi intimităţi.

‚’Timpul, timpul – curva asta ordinară care ne joacă feste’’.

Ora a fost dată înapoi.

Cartofi prajiţi cu usturoi şi eros. Va muri un geniu. Totul e în exces. Totul e decadent.