E.

There is something romantic in insanity. There is something beautiful in loosing your mind. There is something wonderful in jazz and literature into the dept of the night. It makes you feel somehow special, even if you know that's not true.
There is something special in the insecurity that no matter how many words you use or what language are you talking, the one next to you might not understand. Oh, and there is something magical in people. Toys of fate. Masks that wonder through the world, searching for other masks to interact with. Oh, and the panic when the mask slips.
I'm alright. For the moment there is nothing in the Universe except me. I am the only point of reference. I am the novel, the bibliography, the author and the reader. Because this time it is the Universe that is lying inside me.
I smile thinking that now the only way I understand everything is through the eyes of literature. That is not insane, that is common sense. We will understand by the terms of what we know best.
It's been a while since I've wrote in English. Somehow, I felt that this is the way to cheat the vigilant eye of my worse critic. I don't actually care if you think that this is perky, it's just an alternative to what I usually do in order to achieve my unstable illusion of stability. I am alone and that does not bother me now. Oh, yes, the desperation and sickness and fear were there, still are actually, but my dark pigmented playful friends are tired now. I don't fear them now, but I know that that is something temporary.
My mother once told me: I sometimes talk to myself because I need to talk with somebody intelligent. I know that it might sound weird, but i am afraid that if I would actually find someone that would fully understand me it will be a shock and I will feel even more empty. Even though now I don't feel empty not full. Maybe the glass is changing in size.
'Drink me'.
There are so many words. The entire world is just a dictionary. It doesn't exist if we don't have a name for it.
Sometimes I wish to make a mess out of all the languages I know, just to be sure that I'm clear. I juggle with at least two or three mindsets when I think. And this is very interesting. I'm scientifically split in my own mind because of the use of more than one language. Like a personality disorder.
And I find that lovely and grotesque at the same time. Grotesque. That is a perfect example of how you can contain yourself in more than one copy. When I say it in my native tongue, I feel it almost shapeless. When I say it in English it gives a Victoria scent. In French it almost looks like a melting piece of art, giving me a feeling somewhere between fascination and nausea. In Russian it sounds almost aristocratic, somehow. In Norwegian it's cold.
If I can talk something else besides misery, that means I'm fine. But I'll need a break soon if I don't want to collapse again. I'll just hang in there, like the cute fluffy cat-sheep-bull that I am.
So many 'I' in this post. Makes me wonder.

Demoni şi alte pacte

Aş vrea să fiu liberă.
Aş vrea să sar pe fereastră iar trupul să mi se spargă în sute de fluturi. Iar dacă cumva cineva va încerca să-şi amintească de mine să i se blocheze memoria. Urmele existenţei mele să dispară o dată cu fluturii ce vor fi striviţi.
Uneori am impresia că m-am împotmolit în lectură ca-ntr-un noroi clicos. Alteori că mă sufocă viaţa sau că demonii mă apucă de păr şi mă smucesc, rîzîndu-şi de mine.
Cumva am impresia că m-am lichefiat şi toată fiinţa mea a devenit impură. Învelişul ce-mi susţinea organele, sîngele şi creierul acum ţine să nu se împrăştie toată fiinţa mea păstoasă. Şi-mi vine să rîd isteric şi să-mi las lacrimile şuvoaie, să-mi pierd minţile.
Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi..
Sunt o rotiţă mică într-un mecanism infinit. Dacă mi se vor toci zimţii de tot voi fi scuipată din mecanism şi înlocuită.
Nimeni nu e de neînlocuit. Oh, blestematele de amintiri! Da, ele s-ar putea să te convingă că nu-i aşa. După ce ţi-au mînjit existenţa ai impresia că Adevărul lor e incontestabil. Şi s-ar putea să ai dreptate.
Dar e mă simt umplută cu venin. Şi mi-e ruşine că el se varsă pe cei inocenţi. Pe cei naivi. Ar trebui să fiu în stare să mă conţin pe mine. Doar în singurătate n-o să mă înec singură în otrava mea. Asta ar împiedica autodeificarea mea. Cum să devin o zeiţă dacă nu am atitudinea uneia?
E mai simplu să mimez un zîmbet, să murmur un 'mda', să contemplu existenţa la un grad superficial cînd socializez. Să mă agăţ de terestru.
Unde eşti, Mefistofel? În mintea mea? Te rog chiar foarte frumos să ieşi, să te materializezi cu fum şi artificii şi alte şmecherii, să-ţi laşi urmele de copite pe parchet şi să-mi propui ceva frumos. Cum ar fi iertarea nebuniei. O scurtă purificare mentală. Un psihiatru cu multe, multe cutiuţe şi borcănaşe pline cu bombonele colorate. O Uitare binefăcătoare, e epurarea a Memoriei. O altă viaţă. O perspectivă pozitivistă, optimistă, fericită.
Uite, eu, la schimb, îţi înapoiez toţi dracii şi demonii din mine. Ce zici? E totuşi un număr respectabil, chiar dacă sunt unii care deţin mai mulţi. Îţi dăruiesc toate amintirile mele. Sau tot trupul, dacă-ţi plac treburile astea.
Nu?
Păcat..

Aerials in the sky...
Căldură, toropeală, vise, cărţi, muzică. Aproape mă cred ca fiind un personaj de roman post-modernist în căutarea sensului vieţii.
Sărut singurătatea şi întunericul şi muşc o dată cu sărutarea mea. Muşc pînă la sînge. Mă apuc singură de mînă şi mă trag mai departe.
Oh, suntem doar noi!
Hai să ne bucurăm de nebunia noastră.

numărul apelat este indisponibil

Sunt obosită, frustrată, hărţuită. Şi, momentan, cea mai mare teamă a mea e că-mi pică netu'. Mîine am examen şi eu mă dau cu deltaplanul peste tot şi nicăieri.
L-am mai visat. Încerc şi cred că încep să mă reobişnuiesc cu ideea că 18 pisici negre sunt o achiziţie bună.
Mi-e silă, sunt încărcată cu tot felul de prostii pe care ar trebui să le fac şi nu simt că-mi doresc foarte tare că vreau să le fac. Dar, de musai, cu plăcere.
Singurătatea mă strînge în braţe. Iar eu îl strîng în braţe pe Tigri. Tigri va rămîne mereu cu mine. Ar fi absurd să nu, doar e de pluş nu nu poate fugi.
Mă frustrează tot timpul pierdut cu repetiţiile la rusă. Sunt în urmă grav cu cititul, nu mai ştiu cum să mă adun să învăţ, nu simt că sunt capabilă de ceva.

(poveşti cu testoşi de acum 2 săptămîni - acum am doar o stare nedefinită şi pe Tigri lîngă mine. Sunt într-o zonă de confort fluid din care vreau şi nu vreau să ies. E cald şi toropeală. Nu mai visez nimic consistent. Am dormit prea puţin zilele astea. Am ascultat prea mult Dirty Shirt. Sunt un mic pitbull terrier. Mi-e subminată conştiinţa. Vreau doar să învăţ. Să învăţ, să mă ridic, să zbor. Să-i învăţ şi pe alţii. Să mă transform în copac. Într-un Ent. Presupun că sunt ok. Dar aşa sunt de vreo săptămînă şi ceva, contrar a ce s-ar putea crede. O să scriu, şi o să-mi termin povestirea. O să devin -şters- printre oameni. Mai am 5 examene. Trebuie să mă joc cu perspectivele. Trebuie să particip la un joc unde nu există decît învinşi. Trebuie să mă pregătesc de decepţie. Şi o să o privesc cu un surîs totul, ca şi cum ar fi -şters-.)

Autosuficienţă în literatura fiinţei

Insomnie, tulburări şi stabilitate. Deja sună dramatic.
Existenţa mea e fluidă şi mai nou se învîrte în jurul ideii de mulţumire de sine. Nu e  tocmai un secret că am o părere mizerabilă legată de tot ce ţine de personalitatea şi fiinţa mea. Sunt un zero barat, un nimic, o idee proastă, un concept nereuşit.
Oamenii încearcă să mă convingă de contrar. Nu ştiu exact de ce. Dacă aş avea vreun pic de mîndrie m-aş simţi flatată, dar aşa doar mă simt mai defectă.
Sunt conştientă de perspectivele celorlalţi şi le respect. Nu le asum pentru că nu cred în ele. Cumva atîrnă mereu o incertitudine.
O, sunt conştientă, foarte conştientă chiar, că ştiu face multe lucruri. Pot desena, scrie, citesc destul de mult, am o gîndire structurată, sunt sarcastică şi asta îmi conferă o doză de umor, uneori sunt chiar inteligentă, sunt atentă şi perfecţionistă, îmi fac treaba pînă la capăt şi o fac bine, ştiu să gătesc, cînt decent, nu judec, pot găsi Frumosul şi Urîtul în orice, sunt imparţială, hotărîtă, puternică şi aproape echilibrată. Oamenii pot vedea asta în mine. Le văd şi eu, dar mie îmi lipseşte principiul de autosuficienţă şi automulţumire. Dacă aş fi mai arogantă, m-aş compara cu Eliade.
Cred, deşi nu vreau să admit, că raportarea mea nu se face cu exteriorul. Nu-mi sunt mie suficientă. Puţin mă interesează de ce zic alţii. Deşi nu pare. Pare că depind foarte mult de aprobarea celorlalţi. Dar aprobarea lor îmi este inutilă. Cred că îmi doresc mai degrabă să mă rup de toţi şi să îi fac pe ceilalţi să depindă de mine. Pentru că aşa, cum sunt acum, nu aş reprezenta decît un mic dezechilibru temporar în cazul morţii sau dispariţiei. Cred că lucrul care mă determină să exist, să am încă o formă fizică, e o dorinţă egoistă şi arogantă de a ajunge centrul de existenţă al oamenilor. Nu, nu toţi. Unei sume oarecare. Să fiu un idol de argint. Să ajung atît de sus încît dacă aş cădea aş muri strivită de înălţime. Aşa că nu-mi sunt suficientă mie. Mai mult, mai mai mai..
Eu să reprezint un puct de referinţă. Eu să fiu Universul cuiva.
E o grandomanie absolut idioată, ştiu, dar mă face să funcţionez, mă determină să nu renunţ într-o stare de letargie automulţumită. Nu pot spune despre mine că sunt extraordinară, specială sau alte epitete. Pentru dublul meu nu sunt nimic, şi asta mă îndîrjeşte să nu renunţ.
Poate că oamenii credincioşi proiectează dublul în divinitate şi atunci se complac în ideea îngenuncherii mentale lui. Oricum niciodată nu vor ajunge nici pînă la călcîiul deităţii.
Eu nu. Ştiu că nu îmi pot modifica anumite aspecte fireşti ale vieţii, dar mă răzvrătesc şi îmi doresc ca ceea ce mă reliefează să mă înghită. Proporţiile să devină dacă nu absolute, măcar groteşti. Umflate, vizibile, groteşti. O asemenea nevoie am eu, de grotescul, de inesteticul iritant al propriei mele fiinţe. O trecere mentală care să mă nenorocească pentru că sunt limitată. Pentru că sunt o eretică ce se consumă precum Uroborus.
Nu mă raportez la ce vezi tu. Nu mă interesează, pentru că ştiu că vreau să ajung acolo unde nu mai zăreşti realitatea asta mizeră în care trăim, dar nici limita superioară. Şi să tot urc spre neant.
Atunci nu mă pot raporta la ce-mi zic oamenii. Nu sunt nici drăguţă, frumoasă nici atît, nici deşteaptă, nici talentată, nici nimic. Pentru că vreau să ajung în punctul în care nu mai există termeni de comparaţie. Singularitatea mea mă va face de nedescris.
O singurătatea ce mă transformă într-o figură androginică. Sunt contopirea sexelor şi-mi place la nebunie asta. Atîţia ani de rătăcire în propriul întuneric, de disperare, de o singurătate atît de acută încît acum sunt sociabilă, ca să pot să mă mint că recuperez prin sunetele de acum tăcerea chinuitoare a copilăriei. Nu recuperez nimic. Doar mă mint, şi ştiu asta. Şi învăţ, dumnezeule, cîte învăţ! fiecare om e subiectul unui amplu studiu, şi fiecare-şi are locul în insectarul gîndirii mele.
Pentru că ştiu că nu valorez nimic, vreau să ajung să valorez totul. Nu să mă simt mulţumită de existenţa asta mediocră şi să mă mint că sunt ceea ce nu sunt. Vreau să ajung prin mine la Androginul originar, cel de care zeii se temeau. Pentru că prin ceilalţi am constat că nu pot ajunge acolo. Oamenilor le e frică pentru că ceea ce le depăşeşte limitele de cunoaştere trezeşte instinctul animal. Mie nu mi-e frică. Ştiu că mă lupt cu morile de vînt, dar viaţa mea are un scop. Şi dacă totuşi reuşesc, în secunda în care eu voi fi TOTUL voi muri. Fie ucisă, fie prin sinucidere.
Ştiu că toate astea sună cretin. Sunt cuvintele unui om nebun.
Am învăţat că singurătatea e cel mai sincer lucru. Singurătatea aduce fiinţele în pragul nebuniei. Nebunia primordială.
Dacă mai aud un ''nu trebuie să'':gîndeşti, te simţi, priveşti, etc aşa o să crăp. Nu trebuie nimic în lumea asta. Totul e dispensabil. Totul se poate înlocui. Ne lăsăm înrobiţi de convenţii. Totul e o convenţie. Pot să cred orice. Pot să fac orice. Pot gîndi orice şi oricum.
Sunt un om mizerabil. Dublul meu îmi rînjeşte. Dar îl voi prinde, o, îl voi prinde şi voi muri rîzînd în hohote.
Sau poate că nu. Poate că toate astea sunt rodul oboselii. Poate că..
Poate că mai bine..
Aş dispărea şi aş fi înlocuită şi viaţa mea e o poveste scrisă pe nisip înainte de flux.
Nu cred că însemn nimic.

All my friends are dead in my head.
Am constatat că proverbiala mea memorie proastă e mai mult decît proverbială. Nu-mi mai amintesc nume şi abia de-ntrezăresc chipuri înceţoşate din trecut. Şi nu vorbesc de chipuri pe care le-am cunoscut doar în trecere, vorbesc de chipuri pe care le vedeam zilnic o îndelungată perioadă de timp, colegi sau profesori, cunoştinţe cu care mă întîlneam des. Pentru mine, oamenii ăia sunt morţi. Şi nu e o constatare încărcată cu ură sau regret. E doar o constatare.
Perioada liceului e înceţoşată. Şi, contrar oricărei supoziţii alcoolizate care e exclusă din start, aproape parcă-mi pare rău. În schimb mă macină cumva faptul că amintirile pe care totuşi le mai am din ultimii ani încerc să le modific cumva cu crearea unor imagini noi. Şi toate amintirile semnificative se leagă cumva de el. Ceea ce nu-mi prieşte deloc. Nu sunt amintiri rele, majoritatea sunt chiar superbe, fac parte din lucrurile pe care mi le doresc să rămînă săpate în piatră, dar şi cumva duse departe de o avalanşă de pietre. E contradictoriu faptul că-mi doresc ca ele să fie şi să nu fie, ca pisica lui Schrodinger. Probabil pentru că nu am încredere în mine. Nu am încrederea că-mi voi putea aminti. Şi aş vrea să le scriu, dar cum să le scriu cînd nu îndrăznesc măcar să mă gîndesc la ele, pentru că mi-e groază de durere. Mi-e groază că suturile se vor rupe. Mă macină o grijă pe care nu cred că e sănătos să o am. Şi nu sunt capabilă să aleg ceea ce ar fi cel mai avantajos în sensul ăsta. (avantajos? sunt o idioată din punctul de vedere al exprimării).
Nu pot nici măcar să narez ceva complex ce e legat de el. De frică.
Mi se pare atît de straniu că omul pe care l-am cunoscut şi care m-a cunoscut va ajunge într-o perioadă de timp să se dăruiască altcuiva. Şi eu să fac la fel. De parcă tot ce împărtăşisem cîndva nu a fost decît un vis. E o irealitate imediată într-un proces lent de concretizare. Şi îi doresc binele atît de mult, şi-mi doresc să ştiu că îi e bine, acum şi probabil şi-n viitor. Dar nu-mi doresc să-l ştiu viu, nu aşa cum îl ştiam. Pentru mine e un om ce moare şi căruia nu-i pot face nimic. Şi sunt frîntă în faţa morţii sale clinice.
Ca să pictez puţin starea mea mentală: Eşti într-un salon de spital. Pe pat eşti tot tu, conectat cu o mulţime de cabluri care nici nu ai habar ce rol au şi nici nu te interesează. Eşti în moarte clinică. Un somnambulism morbid şi imobil. Tu, cel prezent poţi alege ca el să continue să fie legumă sau să-i curmi viaţa. Şi mai ştii că n-o să se trezească niciodată. Cînd mori, vei muri în dublu exemplar. Poţi să-ţi duci viaţa mai departe, avînd în conştiinţă că celălalt e pe jumătate mort şi că eşti cumva amestecat în asta sau să îţi duci viaţa mai depare ştiind că te-ai ucis.
Tu ce ai alege?
O a 3-a variantă ar fi să te sinucizi şi să nu-ţi mai baţi capul. Dar îţi place prea mult cafeaua la ibric, ţigările rulate (şi probabil un fetiş pentru părul de cămilă) ca să faci asta. Prin absurd.
Şi analiza nu se sfîrşeşte aici, o, nu! În capul meu curg fără încetare mii de gînduri care se sfîşie, îşi ling rănile unul altuia, se sărută sau se distrug.
Şi tot universul ăsta nu există decît în capul meu, pentru că acolo convenţiile nu sunt limitate şi  nici nu mai corespund cu convenţiile pe care sunt nevoită să le aplic cînd ies din spaţiul meu înconjurat cu oameni morţi şi vorbesc cu tine. Defect de pseudo-filolog.
Şi cumva mi-e greu să mă gîndesc că dacă îmi păstrez amintirile, voi fi nevoită să le ascund pentru a nu răni acea persoană virtuală care s-ar putea stipula că mi-ar răsări în viitor. Şi de a cărei existenţă mă îndoiesc. Aşa cum mă îndoiesc de fiecare existenţă a fiecărui om care mi-a imprimat fiinţa lui în mine.
Pînă nu te iau în brate, îţi sărut fruntea, îţi aud vocea, te văd, eşti mort. Toţi sunteţi morţi.
Şi nu zic mort decît în sensul în care în zona imaterială a gîndurilor mele nimeni nu e viu cu adevărat.
Şi eu sunt cea mai moartă dintre toţi.

Dirty Shirt and other bruises

Sunt jalnică, dar asta e.
Mă simt de parcă-mi sunt propria sclavă. Mi-e atît de ciudă cînd ştiu că propria-mi minte e singurul lucru care mă împiedică să funcţionez aşa cum ar trebui. Stresul care mă sugrumă, durerea care e stocată tot acolo, între creţele creierului, jalea nesuferită care e atît de patetică. Mă simt ca un om de nimic, o fiinţă slabă, incapabilă de a mă controla pe mine însămi.
Cum o să pot manipula alţi oameni dacă nu mă pot manipula pe mine?
Cît de adînc trebuie sa plonjezi în spiritul uman pînă-l poţi descifra şi controla?
Cum să ai încredere în alţii cînd nu poţi avea încredere în tine?
Şi mi-e ruşine de mine pentru că nu ştiu cît e adevăr şi cît disimulare în ceea ce zic. Îmi plăcea să cred că dacă cred suficient de mult şi muncesc reuşesc să concretizez ceea ce consider adevăr. Acum mă simt ruptă în propriile-mi principii şi gînduri. Nu-mi dau seama exact ce e corect şi în ce proporţie. Nu ştiu cum ar trebui să mă simt pentru că oscilez între contradicţii. Sunt amorală. Nu cred că oamenilor trebuie să le fie ruşine de adevăr. Suntem crescuţi prin convenţie. Banii, complimentele, răspunsurile şi întrebările standard, timpul, cuvintele sunt convenţii sociale.
Aş vrea să cred în mine, aş vrea să am încredere în mine, aş vrea să mă dezlănţui. Dar nu pot. Nu ştiu ce să fac.
Sunt un copil.

Contactul vizual de aseară de la concert m-a dizolvat. Parcă omul ăla îmi alunecase în suflet şi creaserăm o legătură. De parcă totul a rezonat perfect în secundele alea. De parcă citeam toată bucuria muzicii unul în sufletul celuilalt. Unul - pe scenă, celălalt - în public. Parcă am fost egali. Parcă nu mai exista nimic, nici înainte, nici după. Exista doar un Acum, cînd armonia domnea peste noi doi, deşi habar n-aveam cum ne cheamă şi şansele dictează să nu ne vorbim vreodată.
Sau poate a fost doar în închipuirea mea totul.
Nu am fost nici Totul, nici Nimic. Am simţit că sunt Parte Din.. nu ştiu din ce. Am fost ceva.
Vreau să fiu înapoi aseară. A fost primul moment în care nu am mai simţit durerea din ultimele luni. Cred că eram altceva decît fericită. Cred că trecusem de şi prin mine însemi.
Sau, cum ziceam, totul a fost în închipuirea mea.

creioane colorate şi adolescenţi

Sunt frîntă de oboseală. Îmi fug ochii şi nu mă pot focaliza pe un singur lucru. Eventual ura ce i-o port lui Anton Holban (nu-i el de vină).
Ieri seară am nimerit la 'ziua de naştere' a colegului meu de facultă, unde de altfel am ajuns din cauza insistenţelor Alexandrei. Mi-a fost dat să văd o pereche de copii la vreo 17 ani, invitaţi fiind, spre deosebire de mine. Băieţeii, de o adolescenţă... voiam să zic stupidăm, dar mă abţin, mi-au demonstrat tîmpenia în culorile cele mai pestriţe. Oricui interesează îi zic: nu încerca nici să mă impresionezi, nici să faci pe deşteptul cu mine. Şansele dictează să mă dezguste treburile astea şi să nu te tratez ca pe o fiinţă umană întreagă.
Am mai mîzgălit zilele astea. Simt cum stagnez în privinţa asta. Evident, cu goluri ca ale mele... Oricum, ideea e că le fac lipsită de conştiinţă. Sunt mici automatisme ratate. Pentru mine nu au nici semnificaţii evidente, nici ascunse.
I am sorry, my friend, but for the moment we are enemies.

Sufocare şi greaţă

Nu pot respira, nu pot urla, nu pot să-mi stăpînesc senzaţia de greaţă.
Mi-e greu să zîmbesc.
Nu pot să rîd.
Mi-e greaţă.
Iadul este amintirea fără puterea de a uita ceva.
Mă simt atît de singură, vreau să dezlănţui ţipetele dinăuntrul meu. Vreau să înţeleg ce se petrece cu mine, cu mintea mea, cu creierul meu, ce-i cu toată greaţa asta.
Mi-e atît de rău că tremur. Vreau să ies din mine şi să mor.
Vreau să mor.
Sunt un nimic ce trebuie să fie stîrpit. Sunt o eroină de duzină dintr-o carte proastă, ca atîtea altele.
Şi nu pot face nimic.
Nu pot să înot din mizeria care mă sufocă, din mîzga ce mă îneacă, din corpul hidos ce mă compune. Nu pot să plîng, ţipetele stau închise în mine, turbate şi se zvîrcolesc.
Un adevăr poate înceta să mai fie adevăr, iar toată poleiala cuvintelor se şterge şi ele încetează să mai însemne ce însemnau.
Sunt un copil ce scînceşte că şi-a rupt mîna.
 Dar eu îmi simt sufletul rupt şi nu mai vreau! Mă doare şi nu mai trece.. Cît dracu' poate dura calvarul ăsta? Cum pot să ies din mine şi să-mi ţip libertatea, să nu mă mai simt prinsă în lanţuri nevăzute care mă ucid lent şi sadic? Cum dracu' pot să fac durerea să înceteze? Cum să fac greaţa să dispară?
Nu pot respira, dar corpul se încăpăţînează. Dacă leşin o să respir firesc, pentru că nu mai e durerea ce mă apasă pe piept. De aia nu putem muri sufocaţi dacă ne ţinem respiraţia prea mult timp.
Simt că înnebunesc, că muchia dinte realitate şi ficţiune s-a sfîşiat iar eu nu mai pot vedea adevărul. Tremur şi mi-e atît de greaţă..
Nu am în braţele cui să mă adăpostesc, nu mă poate linişti nici o voce, nu mai pot gîndi. Şi nu am cui vorbi. N-am vorbit niciodată de nimic atît de intim, nu am scos la iveală nici un cuvînt şi simt că mă frîng în bucăţele.
Nu am mai cunoscut durerea în forma asta.
Şi somnul mă oboseşte, mă bîntuie vise care mă devoră sălbatic, iar apoi se şterg. Toţi diavolii ce-au sălăşluit în mine se revoltă, iar eu nu mai pot să-i stăpînesc. Un plînset lung se sfarmă înainte de a ieşi din trup.
Nu însemn nimic. Dacă aş înceta să mai exist, numele meu s-ar pierde după puţin timp. Într-un caz fericit aş deveni o legendă ce bîntuie coridoarele şi ar speria studenţii slabi de îngeri ce tocmai au ajuns din provincie. Dar eu n-aş muri 'din dragoste'. Aş muri de durere. De durerea ce nu mai pleacă dracului din capul meu. Aş muri tocmai pentru că nu însemn nimic. N-am însemnat nimic. Nu voi însemna nimic. Sunt un nume ce s-ar şterge din vieţile voastre, iar golul v-ar fi iute umplut de restul valului de nume ce năvălesc cu problemele şi bucuriile lor. Eu nu aduc nimănui bucurie.
Nu sunt o prinţesă păzită de balaur, căci balaurul s-a întrupat în mine. Nu sunt o regină, nu domnesc nici măcar pentru mine însămi. Nu sunt nici Picasso, nici Rembrant, nici Dali. Nu sunt nici Poe, nici Tolken, nici Einstein, nici Tesla. Eu nu sunt destinată unor lucruri mari. Plămada mea e slabă, e proastă, e carne moale lipsită de forţă. Mintea mea e proastă, paranoică, bolnavă, depresivă. Nu pot face nimic şi nu pot mulţumi pe nimeni.
Şi mi-e atît de rău..
Şi nu însemn nimic. Sunt un nume, un număr şi atît. Sunt un nimic cu acte.
Şi sunt rea, lacomă, încăpăţînată, zgîrcită, răutăcioasă, macabră, morbidă, tipicară, dezordonată, egocentrică, egoistă, leneşă, sunt atît de urîtă încît mă mir că nu fug oamenii de prezenţa mea. Dacă oglinzile ar zice adevărul, a mea ar plezni de atîta venin.
Muzica nu face decît să mă sfîşie pe interior. Nu-mi mai face plăcere nimic. Şi mi-e atît de ciudă.
Şi sunt atît de singură pentru că mi-e frică şi pentru că nu pot vorbi. Nu am ce vorbi. Mi s-au sfîrşit cuvintele.
Nu am nimic. Nici măcar pe mine.
Şi sunt captivă în propria mea minte şi nu pot zări nicidecum lumina. Totul e aşa întunecat şi rece că mă ard lacrimile ce se scurg pe obraji.
Nu e nici o lumină la capătul tunelului.
E doar ţigara groparului.
Dar am promis că nu fac prostii. Aşa că rămîn prizonieră durerii ăsteia, care a încetat să mai fie a mea.

Hulubi şi Necrovile

Acum totul e conturat printr-o greaţă fizică. O disperare adîncă. Un abis pe care nu-l pot atinge, pe care nu-l pot controla, o serie de turbulenţe mentale. O mînă invizibilă ce mă strînge de gît în fiecare secundă. Un miros fetid ce nu există decît în gîndurile mele şi care-mi răscoleşte măruntaiele. Nevoia unui plîns lung, animalic, instinctiv.
Nu mă pot gîndi la el. Mă trezesc şi sunt stabilă cîteva minute, pînă cînd îmi revine memoria. Somnul e o moarte temporară. Azi-noapte iar l-am visat. În vis nu mai disperam. Fusese un vis traniu, legat de condus, de noapte, de drumuri pustii, de oameni pe care nu-i cunosc. Şi el, el care nu mă lăsa singură. El care-mi zace în spatele tuturor gîndurilor conştiente. El care nu mai există decît pentru că deşi nu-mi mai aparţine, eu îi aparţin. El, care nu poate fi încă alungat de muzică, indiferent de cît de tare e, el care nu-mi părăseşte gîndurile decît la suprafaţă.
Sunt sfîşiată de dorinţa de a vorbi, de a fi egoistă în discursuri legate de ceea ce trec, dar de asemenea nu-mi doresc să îngreunez sufletul nimănui cu ceea ce-mi încarcă mie sufletul. Nu pot să vorbesc, nu pot să relatez evenimente din trecut, elemente din viitor, de prezent descompus abrupt, de toate dorurile mele. Parcă mîna mă strînge mai tare de gît şi amintirile se metamorfozează în rouă ce-mi alunecă de sub pleoape. În duş nu mai aveam impresia decît că toţi stropii nu sunt altceva decît lacrimi artificiale ce mă jelesc. Nu-mi place cînd oamenii mă privesc cu milă, pentru că mă fac să mă simt conştientă de sufletul meu jerpelit. Nu mă poate îmbrăţişa nimeni atît de tare încît să lipească toate fragmentele la loc.
Credeam că mi-am găsit sufletul, dar acum -am pierdut iar. Nu s-a mai pierdut în supa miso, ci-n ciorba rădăuţeană de la cantină.
Vineri seara, după ce am stat în faţa căminului cu Daiana (frumos nume, ca de deitate) şi Diana, am urcat în camera goală şi m-am aşezat în pat, la laptop să ronţăi ceva. Am simţit că nu sunt singură. Mi-am ridicat privirea ca să constat că două perechi de ochi mă priveau extrem de confuz. Doi porumbei, albi ca neaua se uitau la mine de pe dulap, de parcă le-am invadat spaţiul personal. Nu am verificat, dar cred că i-am întrerupt din intimităţi. Apoi, cei doi şobolani zburători au zburătăcit vreo cinci minute, cu mine după ei, pînă am reuşit să-i înhaţ, pe rînd şi să le dau drumul pe fereastră. Cam cum se aruncă porumbeii la nuntă, aşa i-am aruncat şi eu în semi-întuneric să meargă la dracu'. Dacă a fost ceva ce se putea răsturna, ei au răsturnat.
Aseară am mers cu Pănescu la Necrovile. A fost rezonabil. Celelate trei trupe n-au fost chiar ceaşca mea de ceai. Solistul de la Necrovile ne-a dat pene de chitară iar eu am primit setlist-ul. Avea un zîmbet de om bun, genul de zîmbet care te recomfortează după cea mai proastă zi din viaţa ta. A meritat să merg la ei la concert. Atmosferă grozavă, ca de întrunire de familie, o familiaritate plăcută. M-am tot gîndit la Rockstadt.
Iar prezenţa lui zăcea dincolo de muzică, îmi aminteam ce-mi zicea de concerte.