Cognitive dissonance

 Când lași furia să existe în tine, ea ia forme variate, care se plimbă în dureri fizice, furnicături, amorțeală, stomacul ca o piatră, lipsă de somn și apetit, iar gândurile obsesive nu încetează. Și, în cazul meu, începi să accepți furia pe care ai reprimat-o constant, furia sănătoasă de "nu îmi viola limitele", pentru că cealaltă persoană se simte justificată în a avea un tantrum unde anything and everything goes. All the time. Și niciodată nu își pune întrebarea dacă nu ar trebui să facă ceva în legătură cu asta. Aceeași persoană care crede că e de responsabilizarea a ce se petrece doar când îi e convenientă, altminteri e în regulă să mă încarce pe mine cu toate prostiile despre care am zis clar că nu mă interesează și nu vreau să le aud, repetând mantre toxice ce îți apasă toaaaate butoanele care îți dau trigger că apoi să poate spune "vezi, nu ești mai bună" și să te manipuleze emoțional. Așa că reprim, reprim până îmi găsesc spațiul sigur unde încep să iasă la iveală toate mizeriile strânse cu atât de multă grijă. Uneori de o cruzime și o violență care îmi provoacă reacții fizice, alteori trecând prin mine ca valurile netede ale unui râu, crăcind, până la surpare, malurile căilor mele neuronale. Și în a treia zi ele încep să se sedimenteze, scindându-mi persoana în două: cea care sunt și cea care simt. And oh boy do I fucking feel a lot. And none of it is fucking pretty. 

Furia destructivă, post prezent, adică cea pe care mi-a fost frică să o elibereze la momentul respectiv, e de fapt un cumul de furii, de încălcări ale limitelor, de imposibilitate de apărare. De autoconservare și autocontrol. Pentru că emoțiile mele sunt bune doar când sunt pozitive, altminteri asta trebuie să însemne că sistemul meu imun e în overdrive, nu?

Nu. Am, aveam și voi avea tot dreptul să fiu o persoană completă, cu tot spectrul emoțional fără să fiu șantajată pentru asta. Fără să trebuiască să meditez sentimentelor imature ale nimănui. Eu nu sunt responsabilă să vă port suferințele împlântate de părinții care n-au putut mai mult, de partenerii care v-au mințit, de prietenii care v-au folosit pe post de cârpă. Am dreptul să fiu furioasă și să acționez în consecință ca să îmi recapăt spațiul. Am dreptul de a mă bucură de respectul celorlalți, pe care l-am câștigat cu muncă, sinceritate și consecvență. Am dreptul să fiu persoana amuzantă, sensibilă și amuzantă (am mai zis?), fără să mă agreseze nimeni că nu-s suficientă. Chiar dacă, în cuvintele lui "arată, nu zice", trebuie să fii fost foarte prost să nu realizezi că acțiunile voastre de "arătat" vă arată așa cum sunteți și ce credeți și cum îi percepeți pe ceilalți. Nesiguri, într-o constantă criză - reală sau construită de voi înșivă, într-o teroare distilată de frică de abandon, disatisfacția provenită din iubirea etern condiționată de cei care n-ar fi trebuit să o facă. Nu partenerii, no no no, pentru că toate relațiile voastre ulterioare copilăriei sunt tranzacționale, au condiții de respectat de ambele părți. I'm sorry to break it to you, dar nu sunt adevărate basmele alea cu făt frumos și they lived happily ever after just by existing. 

Dar nu sunteți în stare să ieșiți din mocirla existenței voastre. O amorțiți, cu sex, minciuni, droguri și alcool, pentru că voi, în infinită voastră naivitate, credeți că așa funcționează realitatea. Că dacă vă străduiți suficient de tare să shot your nerves, ea o să dispară. O să fie mai bine, fără vreun efort, fără durere, fără intervenția voastră. Și, parțial, e adevărat. Impermanența definește existența și experiența umană. Problema e că impermanența e ciclică. O să revină, iar și iar și iar, și minciunile vor veni să-și ia tributul - și voi veți fi iarăși neajutorați în fața crizelor și a lucrurilor pe care nu le mai puteți corecta. O să fie iarăși bine. O vreme. Și tot așa până când toate deciziile voastre proaste și neasumate o să vă consume și o să fiți nedumeriți de ce vi se refuză liniștea. Pacea. Fericirea. 

Aș vrea să zic că îmi pare rău de voi, dar nu simt nimic. Nici măcar maliție. Și eu totuși vă urăsc, rețineți. 

M-am saturat de copiii neînțeleși din adulții care refuză să-i îngrijească. Cine pizda mamii voastre credeți că vrea să aibă de a face cu sinele vostru autentic când depozitați atâta bolnaviciune și minciuni? Cine, întru rațiune, vrea ca partenerul lor să fie un etern țânc, grăbit să sară în mecanisme de apărare handicapate la fiecare semn de aversitate? 

Amândoi faceți de rușine exact lucrurile pentru care ați muri doar să le aveți validate. Îmi faceți de rușine prietenii care chiar înțeleg și practică poliamoria etică, în care nu lasă pe dinafară detalii esențiale. Nu înțeleg cât de scindată e mintea voastră încât unul crede că a minți cu nerușinare despre toate aspectele esențiale vieții lor e ok și celălalt crede că totul e pe feeling și că a atins perfecțiunea, chit că e complet autist in ceea ce privește comunicarea, respectul și self-improvementul. Și amândoi aveți boundaries, și din ambele părți în completă lipsă de respect și moralitate intrinsecă față de fraierii pe care-i țineți în preajmă. Ce pula mea e cu voi? Chiar sunteți atâta de rupți de realitate și de determinați să îi prostiți pe toți că nu le vedeți? Chiar v-ați identificat atât de mult cu postura de victimă încât nu sunteți în stare să vă asumați responsabilitatea atunci când o dați în bară nașpa de tot? 

"Nu" e o propoziție completă, indiferent de sentimentele voastre. Și un "nu" poate fi frustrant, dar pentru o bună conviețuire e necesar. Pare-se că nici unul nu stăpâniți conceptul. 

Viața n-a fost niciodată dreaptă, dar nici împotriva voastră, chit că e mult mai convenabil să crezi că they are out to get you. They aren't. In fact, they don't give a shit. 

Pun pe același calapod de a privi de sus și disprețul și milă, pe care le simt față de voi. Pentru că sunteți sub-umani în ce privește competențele voastre de a fi persoane. Pentru că, în mod evident, nu sunteți. Sunteți o sumă de decizii complet aiurea care acum vă afectează viețile, și, în loc să faceți ceva despre asta, îi responsabilizări pe ceilalți cu ineptitudinea voastră. Una bucată într-o criză de neacceptare a faptului că realitatea trebuie înfruntată așa cum e, și celălalt considerând că eu trebuie să fiu at all times conștientă și interesată că e el folosit că preș și că e un animal lipsit de rațiune care n-a fost niciodată în stare să mă asculte sau să comunice ca un adult, dar care trebuie să-mi zică mie toate libidoșeniile și fanteziile spurcate în tandem cu noile interese și complimente pentru altele. În pofida faptului că eu am zis, clar și de nenumărate ori "nu" și "încetează". Amândoi, împreună, sunteți doar maimuțăreli ale valorile pe care le pretindeți a le avea. De la empatia non-existentă la lipsa compasiunii reale (în primul rând față de voi înșivă, lasă pe alții), la lipsa de respect față de partenerii, respectiv interesele voastre romantice, la comunicarea pe care o refuzați a fi sinceră, la încălcarea flagrantă a limitărilor celorlalți și a celor stabilite de comun acord. I'm terribly sorry, but all that just looks like wishful thinking. Nu îmi puteți pretinde veleități de ființe umane când tot ce demonstrați sunt instincte animalice și de supraviețuire fără perspectivă vreunei îmbunătățiri. 

Mi s-au tot băgat pe gât că "adevărul doare" când eram acuzată de varii lucruri, unele de o absurditate inimaginabilă și aș vrea cu ocazia asta să zic că pentru mine n-a durut prea mult, pentru că ar fi fost necesar să fie adevărat, nu o proiecție a fricilor tale. Nu eu mi-am înșelat sistematic partenerii, tu ai făcut-o și vei continua să o faci. Nu eu am decis să mint până în ultimul ceas, până când m-a doborât vina, tu ai făcut-o. Nu eu caut să transform orice ceartă într-o bătălie de "cine supraviețuiește, bine, cine nu, n-are de cât" în loc să rezolv problema conflictului, ci tu. Nu eu am vrut să am crize identitare și existențiale referitoare la valoarea mea, ci tu. Nu eu am trimis semnale confuze, când a fost stabilit că nu se mai poate așa, ci tu. Nu eu am vrut să continui relația, abuzivă de altfel, manipulandu-ți sentimentele și slăbiciunilor, folosindu-mi-te de frică de abandon, ci tu. Și poate nu le-ai făcut toate vrând explicit asta, dar asta nu le descalifică că fiind ok. Ai refuzat cu dedicație bolnavă să mă asculți și să mă tratezi că un egal, preferând să mă condiționezi la crizele tale constante de furie viscerală și violentă, de care, believe it or not, nu eram eu responsabilă. Și m-ai făcut să-mi fie constant rușine de mine, că să ajung într-un nesfârșit cerc vicios. 

Ca apoi să mă întrebi cu nonșalanță "de ce îți pasă". Din păcate, între iubire și indiferență, există un spectru larg de sentimente și faptul că ai tras toate șuturile posibile în sensibilitatea mea nu e de natură să mă lase momentan indiferentă. Probabil cel mai bolnav aspect îl prezintă nivelul declarativ ulterior că "îți pasă". Hai să zicem că poate, dar nu mai mult decât o curiozitate de care te-ai plictisit de mult, pentru că dacă era să îți pese, făceai vreun efort. Nu, băutul zilnic întru amorțire nu îl consider efort, îl consider choosing the path of least resistance. Poate să-ți pese, dar nu suficient încât să produci vreo schimbare. Adevărul e că tu n-ai avut niciodată nevoie de un partener, aveai nevoie de o iubire maternă necondiționată și fără consecințe. Iubești conceptul de iubire, dar pe mine cu certitudine nu. Pentru că altminteri nu simțeai nevoia constantă să determini toate lucrurile "greșite" despre mine, în speranța că voi deveni altcineva. Nu, tu ai văzut un colac de salvare și inconștient ai realizat că poate fi manipulat. Atâta doar că nu s-a conformat și a continuat să existe că entitate separată, ne-definita de vreo relație și ai luat-o ca afront personal întreaga mea existență. O sfidare a tuturor lucrurilor în care crezi și le vrei. Poate părea interesant la un moment dat, dar a devenit o sursă constantă de frustrare de ambele părți. 

Tot universul tău strâmt se plasează pe 3 picioare - familia pe primul loc, live hard die young și poliamoria ar rezolva (aproape) totul. Și, decontextualizat, poate fi o formă de a percepe realitatea înconjurătoare - astălaltă ființă eterală&imaginara pe care o detest - ascultă cu atenție că am impresia să ți se aplică și ție. Atâta doar că modul în care privim, înțelegem și experimentăm universul e modal și plastic, el neaflându-se într-un echilibru permanent. Lumea se schimbă și pentru binele nostru, ne schimbăm cu ea. 

1.Tribalismul celulei societății nu mai are același sens ca pentru generațiile anterioare - sau cel puțin, nu în modul strâmt de înțelegere strict prin intermediul sângelui. Dacă biologia a decis că tu împărți un set genetic cu niste oameni, asta nu înseamnă că te faci preș pentru ei pentru că așa e corect. Nu așa se perpetuează specia fără să ne dăm în cap unii altora. Nu înseamnă că accepți abuzul, indiferent de natura lui, în numele unui concept abstract. Nu înseamnă că există o datorie față de un lucru asupra căruia nu ți-ai dat acceptul, că n-aveai cum. Nu sugerez dezintegrarea ideii de familie ca fiind nocivă, sugerez deconstrucția familiilor nocive care împovărează individul din copilărie cu responsabilități care nu-i aparțin, cu expunerea la violență în mod direct sau nu, cu instabilitatea emoționala perpetuată generațional, cu toate lucrurile de căcat pe care "le-ai iertat". Nu ierți comportamentele toxice și nu creezi o iluzie de stabilitate acolo unde nu-i. Nu ești bine, nu ai fost bine și nici nu vei fi bine până când nu o să accepți că sunt lucruri care te-au marcat și pe care le-ai adoptat și pe care să le înțelegi, ca adult, și să te dezveți de ele. O familie sub semnul conflictului nu naște indivizi sănătoși la cap. O familie care terorizează nu poate fi numită familie. O familie în care lipsește încrederea, nu e o familie. E un construct menit sa te țină sub controlul unor oameni care simt că nu-l dețin și simt nevoia să producă extensii ale propriilor persoane. Oameni care, cu toate bunele intenții și interese lipsite de maliție, iau decizii de dictatori, refuzându-ți alegerile și dezvoltarea că adult și șantajâdu-te emoțional. Reiterez: nu era și nu este de datoria ta să gestionezi emoțiile unui adult, suprimându-ți-le pe ale tale. Nu aveai și în consecință nu ai nici acum uneltele pentru o astfel de poziție.

Secundo: viața nu e menită să fie nici ușoară, nici simplă, nici nicicum tot timpul. Refuzând să o vezi lucid nu faci decât să îți sapi mai adânc și mai adânc groapa de nefericire și frustrări. Viața e rareori o perspectivă limitată la dihotomie. Nuanțările ei presupun o plasticitate antrenată, ideal, de genitori sau alte figuri de autoritate și, în cazul celor traumatizați, de o redobândire a acestei plasticități. Rareori e o problemă de x sau y punct. Rareori răspunsurile simple sunt și cele corecte. O eroare nu se corectează deseori doar prin folosirea soluției diametral opuse. Nu e o problemă de "oamenii nu apreciază empatia" ci mai degrabă de "oamenii au nevoie de o formă de sprijin pe care eu nu o cunosc". Să asculți pe cineva vorbind la nesfârșit, pentru că așa pot procesa o serie de emoții are efecte limitate + nu e neapărat ceea ce toată lumea are nevoie și, dacă nu verbalizezi nevoile pe care le ai, nu că fi reciprocată forma de sprijin de care ai tu nevoie. Că n-are cum. N-am inventat încă telepatia. Uneori abilitățile nici măcar nu sunt compatibile cu nevoile și lipsa disponibilității în ce privește evoluția și modificările necesare pentru a le face compatibile se prezintă ca fiind frustrante în timp. Când cineva are imediată nevoie de atele și calmante pentru că are piciorul rupt, nu îi dai flori pentru că doar aia ai. Te duci dracului și rupi niste crengi și un tricou și suni la smurd. Bunele tale intenții nu valorează doi bani dacă ele sunt rigide in execuție și mai ai și pretenția de recunoștință. În general pretenția de recunoștință față de "cadouri" necerute și nenecesare sau pur și simplu aproape nesemnificative în raport cu ce se vede. De altfel, prezumția că faci ce vrei când vrei arată doar a tristețe și disperare și a lipsei respectului față de sine. Nu înțeleg de unde pretenția de relații cu cei din jur cât de cât sănătoase când ești într-un constant proces de autodistrugere. Nu înțeleg de ce ai impresia că cineva are încredere că ești capabil să le fii sprijin când tu nu ești în stare să-ți fii singur suficient și sprijin. Nimeni nu e dator să te salveze in afară de tine. Sigur, oamenii pot sa te ajute, dar bottom line you have to do it. Nu e de responsabilitatea nimănui să te tragă afară din căcatul în care te-ai băgat singur. Nimeni nu-și dorește un copil pe care să-l crească și să-l educe, cu pretenția de orice. Fii in pula mea om pentru tine. Învață, în morții mă-sii, că atâta timp cât ținte displaci și te simți inadecvat, nimeni nu are vreun motiv sa te privească altfel. Tu creezi propria ta imagine și nimeni ok la cap nu își dorește să excaveze în munți gunoi pentru că tu promiți că ar exista posibilitatea unui diamant. Autodistrugerea e doar the path of least resistance. Nu e greu să fii alcoolic. Chiar deloc. Nu e bravadă să fii un ratat fară respect de sine. Nu e cool să fii preș pentru unii și satană pentru ceilalți. Nu e normal să nu mai ai habar cine ești pentru că toată personalitatea ta e compusă din băut zilnic, încăpățânare, frustrare împotriva universului nedrept și sport la TV, pe lângă trista amintire de versiunile tale de acum un deceniu. La care se adaugă și wishful thinking. Man, trezește-te. Nu te poate salva nimeni, nici de vorbă bună, nici altfel. Degeaba aștepți tu un harem emoțional dacă refuzi să ieși din stadiul de epavă. Nimeni nu o să te trateze că un egal - în cel mai fericit caz, o să te infantilizeze și o să se creeze, iarăși, o balanță de putere complet dezarticulată. 

Tres: sunteți complet și irevocabil cu capul amândoi. Nu pentru că, la fel că multe alte lucruri, conceptual, nu at fi utopic, ci pentru că venind de la voi e rețeta pentru dezastru a umanității. Pentru că, la fel că și sistemele politice, arată bine pe hârtie și cam atât. Niciunul din voi nu are maturitatea emoțională pentru o relație sănătoasă, darămite pentru mai multe. Nu sunteți nici asumați, nici vindecați, nici momentan capabili să funcționați în cea mai rudimentară formă a ei. "Dar ce știe ea despre asta când nici măcar nu e de acord?". Una-i una, două-s mai multe - lucrurile nu încetează să existe doar pentru că eu nu ader la ele. Nici măcar nu sunt împotriva conceptului, doar că nu-i pentru mine. Consider că e un sistem care poate funcționa între adulți reali. Nu între o mincinoasă patologică și un depresiv cu tendințe suicidale cu alți proști ținuți în ceață. Dacă e după oameni că voi, we're already there, it's called cheating. Mai multă încurajare o să fută încrederea generală și mai tare. Mi-e greață de cate ori nu mi-ai repetat, că un papagal "dAcă eRAu pOlI bla bla", sau dacă eu eram sau sau sau, dar musai să-i dai cu panaceul universal, poliamoria, când e evident că nu funcționează așa. În imensa mea decepție asupra universului raportat la modul în care îl percepeam atunci, am făcut ce fac de regulă când nu știu ce să fac să fac durerea tolerabilă: am citit pe subiect. Am citit mai mult decât veți visa amândoi vreodată să puneți în practică. Și, ce să vezi, amândoi faceți de râsul curcilor comunitatea de care pretindeți că aparțineți, pentru că violați toate principiile ei de bază: onestitatea, comunicarea și respectul. Nu vă respectați voi între voi și n-aveți habar de boundaries, ce să mai vorbim de proștii care s-au lăsat agățați de voi. Și am sentimentul că eu, monogamă aia hâtră, știu mai mulți oameni în non-monogamie etică decât o să știți voi ever. Și-s oameni ok. Again, mințit patologic & încălcarea limitelor & lipsa de respect (de sine și al celorlalți) not a great starting point. Excellent ending one tho. 

Fată dragă, ca să nu mori proastă, ăsta e unul din motivele pentru care îți doresc un șut în coaste de la univers - pentru că ți-ai prezentat distorsiunea și incapabilitatea ca și calități, și ai băgat atâta vrăjeală până mi s-au amărât mie ampula viața de frecatul la icre cu superioritatea voastră de căcat care nu există, bașca și ce reduși suntem noi, restul pulimii, care nu aderăm la voi. Ai futut un cal în pizdă, cu ripple effects spanning years. Și cred că amândoi sunteți un pic duși dacă aveți impresia că lucrurile astea nu produc efecte devastatoare, când era limpede că nu-s bine venite. Fă, doctorița de capul lui pește, una din temeliile deschiderii unei relații, unul din aspectele cheie ale oricărui expert scris boldat, pe toți pereții e că dacă există potențialitatea acestui parcurs, nu e când relația e de căcat dintr-un milion de alte motive, ci când partenerii se afla în echilibru și relația e stabilă. N-am nevoie când simt că nu mi-s ascultate nevoile și sunt perpetuu sub asediul certurilor să te bagi tu ca chiloții în cur cu deschiderea celui de-al treilea ochi din pizdă, înțelegi? Când ți-am zis "You can keep him" te-ai tras pe cur, că n-ai gândit nici o secundă că e o posibilitate fezabilă. Era doar alt joc de putere că să te simți tu specială și dorită. Și har domnului, ești. Și mi-aș fi dorit sincer să fi avut atâta determinare să o și faci, dacă tot te-a mâncat în suflet, pentru că eu cred cu tărie că vă meritați unul pe celălalt. Ia-o ca pe un compliment sau o amenințare, nu mă interesează. Cred că numai lucruri bune pot ieși din combinația dintre voi. Și nici nu-i timpul pierdut, prostul încă speră. El poate are grețuri sa admită că-i îndrăgostit, but I'm over that. Vă rog, salvați-vă reciproc din mocirla existențială, că doar aveți toate dovezile că sunteți capabili. Uite doar ce bine vă gestionați prezentul! 

Sarcasmul lasă să supureze niște venin, aș zice scuze, dar n-ar fi sincer. 

Știi ce mă irită cel mai mult? Mă irită tendința asta a bărbaților să fie surzi și căpoși pentru a conserva niste masculinitate bolnavă care stipulează că ei nu trebuie să se schimbe. Îs perfecți, futu-i în gură. Dar o vor face de îndată ce relația se încheie și brusc o să poată corecta comportamentele deranjante cu următoarea. De ce? Pentru că au internalizat că e nevoie de o schimbare, doar că nu pentru cine a cerut-o. Și asta mă scoate din sărite la el. Pentru că pentru altele, plural - nu te simți chiar cea mai specială, chill - se poate să existe disponibilitate emoțională, temporală, răbdare, căcaturi de-astea, reassurance și mai știu eu ce. Mesaje la 3 dimineața? Cum să nu, iubi, acum. Nici un interes față de timpul liber? Absolut. Ai dileme existențiale? Cum să nu, pui, I'm here if you need me. Habar n-am dacă vorbiți așa, dar păreți genul să o facă printre niște texte cu țâțe și cur & alte organe și porțiuni de piele care o să dispară după câteva secunde. Că sunteți oricum amândoi nefutuți și cu 0 scrupule. Și dacă nu acum, altă dată, nu vad ce motiv as avea să cred că nu. Dar, revenind. E o întreagă imagine de om cumsecade, pita lu mnezo. Meanwhile, I can assure you, the reverse was not that sparkly. Nu, doar e de responsabilitatea mea să am de-a face cu varianta cretină, nazistă și homofobă și beată, pentru care "poți să pui altceva decât fotbal, snooker sau F1" e afront la neam de neamul lui. Eu trebuie să joc rolul dușmanului, pentru că, evident, eu sunt de vină pentru trianon și globalizare. Eu decid curricula pentru minorități și fac proteste. Ca să te poți tu bucură de sprijin. Să nu cumva să ți se zgârie carcasa. Because you're special. And according to him, I'm, special too, it just so happens that I'm especially fucked up. De asta ura mea vizavi de voi e colectivă și textele lungi. Că e complicat. Că viața e complicată și oamenii sunt complicați și neadaptați la ea. 

Și nu pretind că i have all my shit together, doar că eu am un compas moral și un self awareness pe care voi vi-l refuzați în detrimentul meu. Și aveți tupeu. Pentru că deși nu mă pasionează persoana niciunuia in momentul actual, adevărul e că aveți darul de a mă scoate din sărite și direct și indirect. Pentru că, la drept vorbind, cine pula mea erați voi să aveți idei și bășini în cap în preajma mea? Ce pula mea credeați că o să se întâmple? Doar lucruri bune, îmi închipui. Chiar nu aveam nevoie de mai multe triggere, mersi.

A, și încă un lucru ce mă enervează - tu îl folosești că pe preșul tău personal de care sa te ștergi de toate căcaturile pe care, culmea, tot tu le-ai făcut și continui să le faci. Tu, pentru că ești incapabilă să ai o relație normală cu oricine aparent și trebuie să te defulezi undeva la cineva, might as well be the idiot in love with you, și el pentru că e un mototol fără stimă de sine. Și poate părea bizar, dar furia mea nu provine din vreo frustrare romantică - sorry - e doar indignarea profundă față de injustiție. M-ar calca pe nervi oricărui prieten i s-ar întâmpla. Pentru că știu că, cel puțin acum și în curând, nu ai face la fel. Pentru că el îți oferă tot timpul lui și tu îl cauți de cel puțin cinci ani doar când ai nevoie de cineva să te asculte și liniștească. Atât. E one way tranzacțional și pragmatic pentru tine, pentru că faptele vorbesc mai mult decât cuvintele, nu? Probabil că o să pretindeți amândoi povești cu pești, dar ce contează, faptele-s acolo. Au fost mereu. În pofida stăruinței de a alege ce fapte dau bine la poveste, toate se iau în considerare și, dacă mă întrebi pe mine, îți bați joc de toată lumea și te tine în primul rând. Pentru că ești terifiată de consecințe și durerea ce vine cu ele. Ți -e groază că nu o sa supraviețuiești, că cine știe ce cataclism că ioi și vai și mă-ta. N-ai să mori, cel puțin nu din cauza lor. Toți copiii de bani gata cred că despărțirea de cuib e moarte sigură. Că redefinirea unei relații cu noi informații e capătul lumii. Dar nu-i. Îți promit eu, se supraviețuiește. Până la urmă, du-ți gândurile anxioase până la capăt: care-i cel mai rău lucru ce se poate întâmpla? O iei de la 0? Ți-ai luat viața more or less de la 0 de 2 ori. O să ieși dintr-o relație? O să fie trist, o vreme, dar nimic nou, ai mai trecut prin asta. Că n-o să ai bani? O să te descurci, nu mori de foame, stai liniștită, e doar o chestiune de moment și de elasticitate profesională. Ce altceva? Că n-o să mai vorbească ai tai cu tine? La ce dezaxați sunt nu-mi sună a tragedie, sincer. Pare că aveți nevoie de o pauză unii de la alții o vreme până sunteți în stare să vă liniștiți și să vă re-evaluați pozițiile unii față de ceilalți și să munciți pentru o mai bună comunicare și la recăpătarea încrederii reciproce pe care v-ați futut-o monumental. Nu mai ești copil, e cazul să vezi cum ajungi adult. 

Momentan atât. Tot n-am poftă de mâncare, dar e mai bine decât când meditam și mă rugam lui Kali in întuneric să vă ia dracu pe toți. 

Orchestrarea haosului

 Bineînțeles, atunci când provoci sau vrei să provoci suferință nu poți decide cât va suferi într-adevăr victima sau victimele tale. Dar ce contează, când știi că toată vorbăria toxic pozitivă cu tendințe tradiționale de toxicitate e doar umplutură de spațiu auditiv și, de fapt, nu a existat decât prea puțin câte un punct de criză din care au crescut alte lucruri decât resentimente și frică? 

Evident, scrisul e colivia pe care am construit-o ca să nu mă cobor la mizerii pragmatice. Dar asta nu înseamnă că nu le gândesc. Și singurul lucru care mi-ar oferi (sau îmi închipui că mi-ar oferi) entertainment e rolul unui zeu al dezordinii și haosului. Pentru că contextul construit cu atât de multă grijă în exterior e deja reprezentarea perfectă pentru un ultim șut în coaste care să-l dezmembreze. Nu ar fi nevoie decât de Adevăr. Cine sunt eu sa susțin că dețin acest Adevăr? Sunt un monstru care a trebuit să se lupte cu demonii distorsionați ai acestui Adevăr. Și nu ar fi păcat to not spread the love? Ar fi.

Pentru că oamenii sunt ființe fragile doar până când n-au de ales, și dacă decid să-și asume răspunderea pentru pozitia lor de păduchi în părul celorlalți, pot învăța să înflorească in variantele lor autentice. Sau nu. Dar asta e frumusețea haosului și deliciul publicului. Cine vrea să supraviețuiască va trebui să lupte pentru a nu demonta întreaga sa realitate până la vidul disperării care îi va distruge. 

Cu ce drept să testez fragilitatea minciunilor? Cu același drept cu care ceilalți mi-au testat reziliența când eram și eu pe pământ, victima extenuării. De ce să nu împart, chiar și mânată de malițiozitate, bucuria redescoperii miezului tare al umanității? Ce, nu ar fi frumos să fii reprezentarea perfectă a încercărilor pe care mi le-ai vârât pe gât, o, tu, entitate amalgamată colectivă, că fiind "nu așa rele"? Să fii pedeapsa divină care doar să spună câteva fraze ce ar forța pe toată lumea să sufere și să se sufere, punându-le o oglindă sub nas pe care o urăsc, dar care îi arată așa cum sunt, cu toate fricile realizate magistral in HD - doar pentru că în loc să le stârpești când ai fi putut, ai decis că mai bine le îngreunezi și ascunzi în straturi de perlă roz până când te-au zdrobit cu greutatea lor?

N-ar fi frumos?

Aș minți dacă aș spune că versiunea asta a mea, plină de venin e ceva ce-mi face cinste. Sau că-mi stârnește vreun val de mândrie. Nu îmi provoacă vreun sentiment - doar centrul logic al creierului îmi zice că nu-i ok. Și știu că nu e ok, pentru că dacă va urăsc pe toți, asta înseamnă că încă sunteți vii și-mi pasă. Și indiferența v-ar omorî pe toți. Nu doar in proiecțiile mele psihice, doar în general. 

I do not know what broke me, but I sure as hell know how I'd break you all.

Viitoarea ta consoartă te acceptă, nu pentru că te consideră un partener bun, ci pentru că ești "good enough". Și cu prima ocazie de stabilitate, o să încerce iar să deschidă relația. Sper că ești ok cu asta. A, și vorbește într-ascuns cu un alt tip. Cred că ei numesc chestia asta "twin flame". Au vrut să fie împreună și, dacă mă las purtata de sinceritate, cred că încă vor. El e cu certitudine îndrăgostit de ea, pentru că nu vede și nu-l interesează că-l folosește fără vreo siguranță că va returna vreodată favoarea de a fi burete emoțional. A setat că mesajele să dispară, și le trimite noaptea sau oricând nu ești prin preajmă, pentru că n-are încredere în tine. Ai exprimat că "nu vrei/ nu ai chef să ai de a face cu familia ei/scandalurile". Fă cu informația asta ce vrei, dar recomandarea mea sinceră e să cântărești cu atenție dacă asta e viața pe care o vrei cu omul ăsta, specific. Ai cam 40 de ani, nu? Nu sunt omul care să creadă in timelines, dar gândește-te bine dacă vrei o relație sau doar mâța, pentru că conflictele sunt o parte integrală a tuturor relațiilor de orice natură și disponibilitatea emoțională e o componentă esențială - chiar dacă nu e același volum disponibil mereu, ea trebuie să existe. A, și începe să înveți să economisești, păreți că o să aveți nevoie in curând.

Nu ai controlat-o niciodată, stimată doamnă mamă. Doar ai transformat-o într-o mincinoasă patologică. Nu că vrea să se mărite, a și făcut demersul cu logodna. Ai traumatizat-o să-i fie constant frică de reacțiile tale la superlativ, pentru că, adevărul e, nu e că și cum păreți genul rezonabil. Nu a fost niciodată datoria nimănui să vă regleze pe dumneavoastră emoțional - tu erai adultul. Stimabil domn tată, se aplică același gând. Și am o veste: oricât o să vreți să controlați viața cuiva, singurul efect e că o să vă urască până la urmă, când o să se adune să nu se mai mintă și pe ea. Sau nu o să se adune, dar ura și triggerele vor rămâne. Dar, minciuni sau nu, o să supraviețuiască indiferent de disperarea voastră dată de lipsa de control - și voi o să muriți și cu puțin noroc, o să dispăreți cu totul din leagănul cald al amintirilor pozitive. O să fiți un coșmar urât. O amintire ce se va șterge până la indefinit. Cine știe, poate până când muriți, vă decide sa vă scoată cu totul din viața ei/lor. Poate o să-și amintească vreun student de voi cândva, dar nu și odrasla. Dacă aveți noroc și persistați, o să facă un copil pe care nu o să-l întâlniți niciodată. Tristuț, este? Recomandarea mea sinceră? Întrebați-vă dacă chiar vă iubiți copilul sau ați vrut un câine. Întrebați-vă exact cat valorează poveștile alea de "indiferent ce va fi, noi te iubim". Am încredere că n-ați avut de ales și ați învățat română, chit că ne detestați, și o să înțelegeți mesajul. Vă recomand călduros să reanalizați valorile voastre și exact cat valorează ele dacă aveți accese de furie constantă și nevoia de a impune credințele și valorile personale unei persoane distincte de a voastră. Dacă chiar vă încăpățânați să "câștigați" indiferent de ce ar însemna asta, vă anunț că, pe fond nervos, cancerul poate recidiva. Cine știe cât timp mai aveți, așa vreți să-l petreceți? Construindu-vă o imagine de zgripțuroi? 

Până la terapia care pare că e necesară, vă propun un exercițiu de imaginație: închipuiți-vă că fiica dumneavoastră e o persoană. Nu fiică, nu rudă, doar o persoană adultă, cu drept de vot, care (probabil) plătește taxe. Cu vise, aspirații și alte decizii, bune și proaste. Dar, esențialmente, o entitate distinctă. Ați urla la cineva pentru că, din motive întemeiate, nu vă răspunde imediat? V-ați lua darul de nuntă înapoi de la un cuplu pentru că au luat o decizie cu care nu sunteți de acord? Nu mai suntem în anii '80, dacă a fost vreun moment în care să începeți o schimbare de perspectivă, cam ăsta-i.

Și tu, ființă, învață să accepți durerea și că intențiile tale "bune" provin din lipsa respectului de sine. Nu o să faci pe nimeni fericit anulându-ți nevoile și interesele. De altfel, poliamoria ta ne-etică (și nu o să mă convingi niciodată că n-ai fost lipsită de etică prin caracteristica minciună prin omisiune - poți să te aperi cum vrei, noi numim asta înșelat) e doar un mod în care să umpli vidul făcut de ai tai progenitori, care te-au ținut la standarde imposibile. A fost modul tau de a avea control asupra a ceva și de a fabrica o iubire totală ce s-o înlocuiască pe cea condiționată de părinți. Prost lucru, să preferi să menții regulamente toxice decât să le corectezi. Ce nu pot să-ți iert e încăpățânarea de a fi in domeniul psihiatriei și să te absolvi de toate simptomele vizibile de om traumatizat, că acum să iei pastile auto-prescrise, de parcă amorțirea o să trateze cauza. Get some self respect, a good therapist, distance from toxicity and take a good, hard look at yourself. Because you also suck. Nu te condamn că ești un om de căcat pentru că ai ales toate mecanismele posibile de supraviețuire în mediul toxic, dar te condamn că așa ai rămas. Viața nu pedepsește, ea dă lecții și le va repeta de cate ori e nevoie până le înveți. Lasă aburelile cu multi-iubire și pune-te și învață să te accepți pe tine. Nimeni nu vine să te salveze sau să te repare. Ești, ai fost și vei rămâne singură în capul tau, indiferent cât eviți asta. Și nu o să te completeze dragostea nimănui până nu înveți că ești suficientă ție. Învăța-ți independența și dezvață-te de lucrurile care te țin paralizată în glodul existenței tale. Ai câțiva ani în care să corectezi. Pentru că dacă te încăpățânezi, o să ajungi că prietenul tau bun și minunat - și te asigur, nu vrei asta. 

Sincer, te urăsc, și poți trăi cu asta. N-o să ai de ales. Poate nu înțelegi exact cum ai fost catalizatorul distrugerii mele psihice, aia e. Toți suntem în povestea cuiva răufăcători. Sincer? Sper să-ți dea viața la șuturi în coaste și stomac până când nu te mai poți ridica de pe jos. Până o să verși și n-o să mai ai lacrimi de plâns. Că am impresia că dacă nu-ți dă muie universul, tu nu o să te trezești. 

Nimic nu m-am scos din sărite mai tare decât "mi-am dorit atât de mult să o cunoști". Nu că n-am vrut să te cunosc, nu vreau să mă fi născut în universul ăsta cu oameni că ține și your bestie, unde ființa îmi e invalidată și toate experiențele cu ea. 

Atât. Câteva paragrafe. Cât să reconfigureze regulile jocului. 

O mică orchestrare a haosului. 

M-ar face să mă simt mai bine? Mă îndoiesc. Dar faptul că există potențialitatea punerii în mișcare a dezastrului mă liniștește, chiar dacă punerea în mișcare ar fi departe de privirea mea, chiar și indirectă. 

Dispreț

 Disprețul e unul dintre acele sentimente pe care le manifest rar, pentru că de regulă nu consider că sunt suficient de informată pentru a-mi plasa opiniile, dar, uneori, din motive ce țin și de construcția traumelor mele, sentimentul de desconsiderație vizavi de o altă ființă umană e de neocolit, indiferent de antrenamentul psihic de ani de zile prin care îmi condiționez curiozitatea să primeze înaintea altor reacții. 

Când alții sunt disprețuitori în ceea ce privește fire ale construcției mele interne și externe, chiar dacă exprimarea nu e făcută în mod direct în raport cu mine personal (dată fiind relativă mea introvertite și adeseori frica față de repercusiuni violente - verbal sau potențial fizice), nu îmi pun prea multe întrebări referitoare la sursă, am conștiința faptului că provin de cele mai multe ori din teama dezechilibrului acelui status quo care a fost formativ pe durata dezvoltării individului în cauză, frustrări născute din teama față de ceea ce pare de neînțeles și încăpățânarea în fața acumularii de noi cunoștințe coroborată cu o lipsă de auto-empatie care nu lasă loc conceptului de "am greșit - am acceptat dovezile ulterioare care mi-au infirmat crezurile". 

Disprețul meu probabil are la bază cam aceleași condiții, dar la nivel de raționalizare, provine din frustrarea lucidității pe care ceilalți o reneagă. Nu pretind că componenta emoțională nu joacă un rol de temelie - departe de mine să cred asta, doar îmi provoacă o furie viscerală. Furie născută din rănile provocate de ceilalți, din pricina slăbiciunilor și fricilor lor care i-au modelat într-un mod în care i-au înțepenit complet în construcțiile spurcate de ziduri calcifiate ale imobilității psihice în fața schimbărilor. Copilul/adolescentul whitin vrea să vă luați dracului de mână și să vă înecați in supa minciunilor prin omisiune în care vă simțiți atât de comod și la care amândoi ați demonstrat că vă pricepeți de minune să le brodiți. Să vă chinuiți reciproc cu viciile, frământările și atingerea acelei perfecțiuni de neatins în fața părinților voștri perpetuu nemultumiți de alegerile voastre proaste, născute din rebeliune și inadecvare și din dorințele lor de a-și corecta propriile greșeli prin voi. Să vă pupați, metaforic sau nu, conștienți că probabil vă mințiți reciproc, la fel cum faceți eforturi supraomenești să-i mințiți pe toți ceilalți, pentru că n-aveți niciunul abilitatea de a crea și menține relații sănătoase, nici cu voi înșivă, nici cu alții. Sigur, acum păreți sinceri unul cu celălalt, dar aveți un track record care lasă loc de îndoieli. Vă meritați visurile să se îndeplinească cu prisosință, pentru că sunteți orbi și surzi și determinați să mințiți pentru bannere ale aparențelor (inexistente, de altfel, ați futut la încredere cumulat că n-ai cum) în virtutea unor aranjamente toxice familiare. Să crăpați dracului amândoi, îmbrățișați, cat mai departe de persoana mea și să-mi amintesc, rar și cu o scuturare a umerilor, cu un pic de scârbă că cei că voi există, deși n-ai crede că se poate supraviețui fără coloană vertebrală, dar iată-vă.

Surzi amândoi și la voi înșivă, și la alții, și unul față de celălalt, încercând să lipiți cu scuipat realitatea pe care tot voi ați futut-o, și cumva tot nu-i vina voastră, nici măcar parțial. Încăpățânarea păstrării imaginii în detrimentul tuturor, asumarea veridicității e imposibilă pentru cei imberbi ce nu înțeleg cuvântul "nu", nici să-l accepte, nici să-l folosească. Bravuri de doi lei și zbateri la nesfârșit, pentru că respingerea, deși firească, e de neconceput sau neacceptat. Pentru că nu sunteți niciunul în stare să vă acceptați, pentru că asta ar însemna să fiți dracului sinceri și vulnerabili pentru prima oară în viețile voastre de moluște mizerabile și să munciți la ceva ce nu se vede imediat, lăsând totul să fie așa cum e în speranța că o să vă salveze cineva de voi înșivă. Probabil să futeți și câte un plod fiecare, că ar fi și păcat să nu dai mai departe niște traumă generațională, ca să astupați golurile din voi cu ființe care dacă ar putea alege, nu vi s-ar naște.

Și n-o să vă salveze nici dracu. Nici el, nici voi între voi. 

Dar asta zice persoana frustrată, care vă detestă din toți ficații, în deosebi datorită lipsei voastre metaforice de coaie (și a ignoranței voite) să vă cărați dracului din existența ei, că pentru prima oară în 7 sau 8 ani să apuce să-și oblojească cumsecade scoarțele fără să-i fie frică de oameni debili și reacțiile lor neprevăzute și disproporționate. Surprinzător, dar tot șantaj emoțional se numește când articulezi posibilitatea sinuciderii.

Persoana adultă zice să mergeți la terapie și să ieșiți dracului din mintea și existența lor, pentru că indiferent de ce greșeli ar fi făcut în viața asta, nu merita in niciun punct să trebuiască să primească lecțiile voastre imbecile de viață. Se putea trăi bine mersi și fără să vă cunoască, direct sau indirect, pe voi și neamurile voastre cretine care și-au lăsat amprenta bocancilor pe creierele voastre. Nu vă condamn pentru ce sunteți, dar va disprețuiesc profund pentru că nu aveți nici o intenție să schimbați absolut nimic în sensul ăsta. 

P.S. reacția mea poate părea disproporționată în raport cu cei câțiva ani care au trecut. Ar fi trebuit să-mi treacă poate, și mie de atunci, dar n-a fost cazul, cel puțin nu complet, am acceptat ce nu puteam schimba și am remodelat structuri ce reprezentau piloni ai înțelegerii lumii. Și am început/continuat să -mi fie rușine. Pentru că ar fi trebuit să plec, și n-am făcut-o. 

Și pentru că vă mutilați amândoi iar, fără vreo garanție de niciun fel nici măcar între voi, m-au apucat dracii. Pentru că dacă față de ceilalți n-aveți vreo urmă de respect lucid, nici măcar între voi. Dar nu, bineînțeles că nu. Și ți-am dat unblock, după câțiva ani, nu din vreo curiozitate, ci pentru că voiam și încă vreau cu ardoare sa fiu punctul de criză care să-ți declanșeze schimbările, punctul de onestitate care să-ți fută viața, exact cum mi-ai futut-o tu mie și care să te oblige să recalibrezi totul. Pentru că singura suferință reală pe care n-ai simțit-o încă e aia când s-au dus dracului tot mirajul și nu mai ai de ales decât să te ridici după ce ți-ai secat toate lacrimile și ai rămas o palidă amintire a propriei tale ființe. Și, dacă e să fiu sinceră, puține lucruri mi-ar aduce aceeași satisfacție duală de a te distruge și a te forța să te reconstruiești o versiune mai autentică a ta. Cu riscul de a mă urî tot restul vieții tale, la fel cum te disprețuiesc și eu pe tine, să te forțez să crești, la fel cum interferența ta, deloc binevenită, m-au forțat pe mine să mă târăsc afară din vechile lanțuri, pe care tot voi mi le-ați întărit.

What goes around comes around, and you both have no idea how much resentment and anger I still shelter. Roagă-te să nu dea Dumnezeu, Satan sau chthulhu să găsesc 2 nume, pentru că o să te trezești în hăul pe care ți l-ai construit singură. 

 RAGE RAGE FUCKING RAGE

consuming the dead and the alive alike

putrid drips of hate and sorrow

anger melting skulls away

rage rage fucking rage

shouting, dismembering, fucking up the cage

powerless and filled with pain

i want to kill and rape - dis-car-nate

consume the flesh, the skull, the bones

tearing everything to bloody pulp

eyes blinded by the blood and fingers hurting from the slashing

strangulate myself and others

rage rage fucking rage

against you - your decomposed soul

against them and their ignorance

against the power that makes us suffer

fucking die drowned in my spit and foam

fucking scream your final hymn

fucking suffer fucking hurt fucking die

of my

rage rage fucking rage

alienare

 e stupid cît de repete se poate căsca vidul clicos al minții, crăpăturile dintre circumvolunițiuni ce devin canioane de întuneric din care răul se metamorfozează din gînduri negricioase în insuficiența respiratorie. cum să explici cuiva cum se simte cînd construcția ta mentală se sublimează? cuvintele, deși constructori ai realității, se diluează cînd le dai drumul și diluează imaginea de valuri de dezgust de sine, de dezgust de viață, de țipete mute de voci ancestrale ce și-au urlat, generație după generație, înțelepciunea fricii. 

e stupid cît de greu e să întinzi, nu o mînă, ci un cuvînt, celor care o minte lipede i-ar recunoaște ca fiind insule de siguranță, ca fiind dispuși să-și cedeze, măcar un timp, o bucată din mintea lor, poate mai puțin năpădită de buruienile ce-ți provoacă o greață fizică. dar e tîrziu, cînd ești înfășurat strîns de propria ta neputintă, de neîncrederea sădită cu atâta grijă de groaza justificată acum cîteva mii de ani, nu poți să întinzi nimic. nu vrei nici măcar să să te miști. paralizia te înfășoară în straturi delicate de muțenie, de singurătate, de tot ce ți s-a povestit că s-ar putea să ți se întîmple rău. 

e stupid cînd știi că mori și totuși ești viu. cînd nesiguranța scheletului tău social, familial și de oricare alt fel ar fi se clatină de dizabilitatea minții tale de a-și regla sucurile și cocktailurile chimice pe care le bănuiești ca fiind preparate de un chelner prost plătit ce n-are pregătire de barman. 

e stupid cît de ușor poți simula funcționalitatea. cînd singura mimică e cea a degetelor și a învățării propriilor idiosincrazii lingvistice pe care le repeți. le repeți ca să îți menții sistemele de siguranță. să menții statutul de zid uman. de neclintire rece. ceea ce nu e atît de dramatic pe cît sună - pentru că știi că toată căldura ta e în raționamentele calme, în răbdare, în îmbrățișări și grijă. zidul se crapă suficient cît să se vadă mizeria doar atunci cînd alții, nu tu, cer ajutor. ție îți e rușine, îți e rușine de cît de multă nesiguranță și mizerie ai strîns în sufletul tău. singurele dăți cînd nu îți e rușine e cînd ceilalți au nevoie de spijin și nu sunt siguri dacă tu ești un zid care ascunde golul sau plinul. și atunci arăți doar atît de multă mizerie încît ceilalți să știe că nu sunt singuri, si atunci au încredere în tine. șneori plîng sau sunt furioși. Uneori e doar o tăcere plină de „ajunge doar că suntem aici”. de altfel, puteai face și asta, parțial, cînd dexteritatea degetelor nu era o opțiune. 

e stupid cît poate să-ți fie de rușine de tine. deși știi că n-ai făcut nimic. dar deja gîtul tău e înfășurat cu tentacula lipicioasă a tuturor defectelor tale ce se șerpuiește alene în gîtul și stomacul tău. știi că ești o persoană. știi lucrurile pe care mintea ta, pe care o bănuiești bolnavă, le exacerbează, știi, pe numele de alint, toți dracii care iau lucrurile mărunte și le irită pînă se inflamează și erup în coșmaruri purulente ale falsei tale valori umane. și ce dacă știi? ce dacă știi că ești naufragiat în coșmarul pe care ți l-au dăruit, ce dacă știi că e temporar? îți e rău acum, nu bine la timpul viitor. ți-e rușine și ești singur și ți-e frică că toate lucrurile ce ți s-au spus vreodată la nervi de oricine vor fi fiind adevărate. remarca de acum zece ani încă te hăituiește. 

așa că scrii. scrii toate lucrurile pe care știi că spuse vor fi privite neputincios de majoritatea celor care le aud, pentru că nu știu ce să facă cu ele, pentru că sunt puse în tablou, pentru că nu ai o expresie de suferind - ai doar vocea ta monotonă care spune egal fun facts about otters și atrocitățile umane. descrii visceral greața și mizeria și textura durerilor invizibile - rușinea care se încăpățînează să existe în pofida strădaniei tale de a o ucide. scrii lucrurile care vor scandaliza domnișoarele inexistente de pension. le scrii, pentru că știi că dacă te obligi să scrii totul va șchipăta. le scrii nu pentru că ai senzația că experiențele tale sunt unice, ci pentru că ți-e jenă să te explici. ți-e jenă de compătimire în aceeași măsură în catre ți-e jenă de neînțelegere. apoi jena devine frustrare - frustrarea celui ce vede lucruri care au fost lăsate pe dinafară, lucruri pe care ceilalți refuză să și le revendice pentru că, bănuiești, le e rușine.

scrii, pentru că scrisul te consumă și pe tine, și pe demonii tăi. scrii, pentru că te ajută să-și regăsești umanitatea și pentru că te exteriorizează de tine însăți. scrii pentru că speri că o să se demonstreze că tot scrisul n-a fost degeaba și din miile, milioanele de cuvinte pe care le-ai împrăștiat în univers cîteva o să poată ghida pe cineva care simte ceva cam ca și tine - ca tine acum, ca tine acum 10 ani, ca acum 15 ani. și poate ei vor simți mai puțină rușine și singurătate.

mîine, trenul pornește cam pe acum și astăzi am anxietate cu colier de groază.

Cît n-am mai scris jurnalul de aici, am scris fragmente în varii (2 sau 3) agende sau carnete despre stările din momentele respective. Evident, lipsit de consecvență și deseori în puncte de crize interioare. Cred că o să le recitesc în momentul în care o să-mi moară neuronii sau dendritele cu care fac asociații.

Mă neliniștește consistența gelationasă a sufletului meu. Consistență zgîlțîită ce nu încetează a vibra într-un timp suficient de scurt.

 Încă-s anxioasă pentru o mulțime de chestii pe care le interiorizez. Dar astea-s cu precădere cele asupra cărora am influență, într-o măsură sau alta. După ce am dat admiterea la doctorat am fost liniștită. Pentru că nu mai ținea de influența mea. 

Mă întreb dacă limbajul meu e prețios sau, mai rezonabil spus, eclectic, dat fiind faptul că... 

N-am idee. Mă gîndeam la o medie aritmetică, dar e idiot. Oamenii nu te abordează în medie. Mai nou nu te abordează deloc.

Îmi simt creierul de o elasticitate temporară. Să explic: influențată de studiile sau cărțile pe care le-am citit și care probabil îmi oferă niște perspective legate de niște treburi (intime, asupra cărora, vădit, nu vreau să reflectez acum, pentru că autoconservare) pe care le revizitez intens și cumva reușesc să le leg de situații, postări sau alte chestii de soiul ăsta, care, în mod original nu ar fi avut nicio legătură cu ce am citit. Evident, o parte se află în strînsă legătură cu studiul doctoral, dar o parte sunt legate de interviuri cu terapeuți, studii sociale sau medicale. Oricum, leg cumva comunismul de cocalarii de azi. Nu știu dacă e semn de inteligență (hahahahaHAhA) sau simplă obsesie a controlului și a autojustificării perspectivei lumii pe care o bănuiesc. Sunt convinsă că există o formulare mai limpede, dar n-am chef.

Acum că stau și mă gîndesc, e și ăsta un mod de a fi narcisist incognito. Dacă n-am mai scris de 4 ani aici, cred că oricum majoritatea care ar fi știut, fie au uitat fie le-am dat unfriend. Nu cred că din universul offline mai sunt oameni curioși de dezvoltarea mea ca individ sau profesionist. Mă flatez singură cu ingeniozitatea mea. 

Mi-am petrecut vreo două ore din ziua de naștere petrecută-n carantină gîndindu-mă la toți oamenii despre a căror existență aș fi putut zice că e previzibilă, în mare parte profesional, dar despre care nu cred că m-am mai gîndit de cîțiva ani. Pe o bună parte din ei nu cred că i-aș recunoaște pe stradă dacă ar trece pe lîngă mine. Nu m-am distrat prea grozav în liceu, ce pot să zic. 

Dar mi-am petrecut 2 ore apoi felicitîndu-mă, pe de o parte, că am scos foști colegi de clasă, și întrebîndu-mă despre acei cîțiva ale căror existențe-mi par, cel puțin la momentul scrierii, posibil imprevizibile. Nu au facebook și nici nu sunt in temă cu posibile alte moduri de conectare. 

(am o teamă constantă că porumbeii care-mi vin în vizită o să-mi ciuglească răsadurile de roșii și broccoli - brb)

(n-au ciugulit, dar unul dintre ei a fost tupeist și a aterizat pe pervaz. Le-am făcut poză și apoi au zburat cînd m-am pus înapoi în pat.)

Majoritatea fie medici, fie oameni de familie, cîțiva rătăciți în domenii vag străine mie pe care n-aș fi putut ghici. Mulți bebeluși mai mult sau mai puțin frumoși, soți indistincți, la costum, poze de nuntă. Oameni. 

Eu? Etern autoflagelată la stîlpul sindromului impostorului într-o universitate momentan sechestrată în online. 

Acum cîteva luni a murit un băiat căruia i-am făcut dreaduri cîndva. Avea 20-21 de ani poate și-a murit in apartamentul lui din Danemarca. Am aflat că ai lui strîngeau bani ca să-l poată repatria. Între timp, dar acum mă refer la acum 3 sau 4 ani, a murit un cunoscut, prieten de-al lui Andrei și Vali iar maică-sa își plînge tragedia dîndu-i tag și scriindu-și sufletul. 

Or mai fi fiind și alții, pe care i-am cunoscut și nu mai sunt. Probabil m-ar întrista aflarea veștii morții lor, chiar dacă rolul lor în existența mea ar fi fost redus. 

Chiar dacă nu mi se poate face o medie a gradului de pompozitate, sunt destul de sigură că mă gîndesc la moarte mai mult decît majoritatea. Nu o fac la modul sinucigaș sau depresiv, cît o fac raportînd moartea la elemente de practicitate și discurs social. Aș putea să elaborez, dar nu prea mai am chef acum.

Încă vie. Încă nu fac struguri.

Uneori mă gîndesc dacă cineva mai vede, citește sau recitește ce am scris acum 4, 5, nu știu cîți ani aici. Ultimele dăți cumva ăsta a fost motivul pentru care am ajuns la terapie. Nu pot cuantifica exact cît m-au ajutat cîteva sesiuni propriu-zis, dar modul în care terapeuta nihilistă punea problema mi-a deschis un drum relativ timid printre cursuri și articole de psihologie. Nu știu dacă asta m-a făcut mai utilă social sau mai de încredere emoțional, dar am mai învățat chestii.

Cumva mă sperie cînd văd 'memories' pe facebook cu postările rare în care am am scris mai mult decît un soi de oftat adolescentin (pe care încă-l am în mine, dar am mai rafinat procesul expunerii frustrărilor). Mă sperie în virtutea faptului că îmi recunosc răbufnirile și, hai să-i zicem, stilul și cred că ar fi trebuit să-l fi upgradat pînă acum. Să fi devenit altă persoană, poate. Să nu empatizez la fel de mult cu mine însămi? 

Dracu știe.

Cred că cunoașterea vine cu un dezavantaj profund. Îți pare constant rău că prostia nu doare (știu că clișeele verbale sunt de evitat, dar în continuare sunt adepta sistemului 'dacă ești prost, trebuie să suferi'), îți poți palpa ego-ul aproximativ cît să înțelegi unde ți se termină știința și unde încep părerile. 

Nu mai știu de ce începusem să am blogul. Cred, dacă nu mă-nșel, că inițial era o modalitate de a scrie în speranța că voi deveni autor dacă exersez suficient. Încă n-am devenit, bașca acum nu am mai încercat de vreo patru ani să scriu ficțiune. Nu e că n-aș avea neapărat ceva de zis (deși frica e mereu acolo), cît e o deznădejde într-un succes modic spre minor la care aș aspira.

În continuare mă aștept la ce-i mai rău și cred că o grămadă de inși sunt fuvernați de ignoranță înaintea oricăror alte dorințe malefice. Cu ghilimele.

Încă îmi doresc să pot formula limpede și plastic ceea ce vreau să transmit. Mă tem că, din păcate, nu pot compensa pentru ce înțeleg ceilalți. 

Mă frustrează lucrurile ale căror derulare o înțeleg, în măsura în care mă frustrează oamenii care nu depun un efort minim să înțeleagă. Dar oamenii nu-s entități raționale. Dacă lea plăcut mașina roșie, o să o vrea indiferent dacă cea albă are mai multă valoare, consum mai mic și garanție mai îndelungată. Sentimentul de gol va fi mereu prezent în urma achiziției mașinii albe. 

Am uitat cît de ușor poți comite crime împotriva timpului scriind banalități sau frici sau frustrări pe care nu interesează, în mod real, pe nimeni.

Nu ne mai facem bine. Dar merg să donez sînge. 

Se duce dracului tot. Dar încă reciclez selectiv.

Băltește frica. Dar tot nu cred că 'celălalt' vrea să otrăvească fîntînile și să dea foc la șură.

Totul arde. Insist să le arunc mîncare pisicilor de la minusculul balcon al căminului.

Mai citește cineva prostiile astea..?

Mi-e frică de multe lucruri, dar tuturor ne e frică. 

CXIV

"Îmi pare bine că sunteţi iar aici."
"Şi mie-mi pare bine."
Portarul a apăsat butonul liftului pentru mine. În mîini aveam toată lenjeria de pat.

Nu contează cât de... oricum sunt, castanele mereu mă încîntă. Nu ştiu ce-i cu fructele astea maronii de mereu îmi dau o uşoară stare de confort. Cam ca şi cum aş revedea un prieten vechi, frânt într-un milion de fragmente. O carte pe care o ador, descompusă în fîşii ce sunt împrăştiate pe jos oriunde merg.
Ambele comparaţii sunt cretine, dar chiar n-am nimic mai bun acum.
Cred că teama de eşec s-a dizolvat din mine în clipa în care am realizat că mai nasol de atît doar cu încăpăţînare aş putea s-o fac. Pînă la urmă, nici nu ştiu cît e vina mea şi cît nu.
Îmi conserv mintea într-o amorţire ce mă face să uit de tot. Încerc să glumesc despre ce şi cum o duc, dar cred că mi-e frică c-am futut meciul de-a binelea.
Concomitent, îmi doresc enorm să renunţ şi să lupt. Habar n-am ce dracu să fac. Mă simt singură şi complet rătăcită. Nu ştiu cine sau ce sunt, sau ce mi-aş dori să fiu.
Oamenii rîd cu atît mai tare cu cît mi se adîncesc în mine rădăcnile autodistrugerii mentale. Problema nu e că e un război în mine, nici că am bătut în retragere, ci că am renunţat cu toţii.
Ne e foame, frig, frică, sunt toţi nervoşi, suntem goi şi complet dezorientaţi.
I have nothing.
E probabil una din frazele mele preferate. E şi normal, doar e o frază ce-a fost reabsorbită în adîncurile creierului meu de atît de mult timp..
Am constant senzaţia că sunt inutilă.

Întuneric (sau alt titlu fără legătura cu conținutul)

Creierul meu nu mai face distincția limpede între limbile pe care le folosesc şi, ceea ce e chiar mai grav, mă face să le pocesc pe toate. Sunt convinsă că nu e asta prima oara, doar că acum mă deranjeaza. Sunt înconjurată de oameni a căror limba le e şi lor hibridizată. Dizlocări de cuvinte şi expresii.

A trecut aproape un an de cînd n-am mai scris aici. Nu pentru că nu am mai scris deloc, ci pentru că... nu ştiu. Nici măcar nu-mi pot aduna gîndurile ca să debitez ceva coerent.
Au trecut multe peste mine. Stresul, depresia şi anxietatea, cuvintele astea cu încărcătura lor semantică ce nu par să aibă sens pentru o parte din oameni. Am scris o licenţă despre ce mi-am dorit, aproape de limita sănătăţii mele mentale, finalizînd-o într-un bar aproape de facultate cu wi-fi şi cafea ieftină.
A murit una din persoanele mele preferate cu o săptămînă înainte de licenţă şi creierul mi-a zăcut într-o supă amorfă de amorţire. Mi-aş fi dorit să mă vadă cu tocă, ţinîndu-mi discursul penibil ş să-mi audă vocea tremurând de emoţii.
Mă simt de parcă am eşuat. În capul meu rulează etern aceeşi bandă. Mă sperie existenţa propriului orgoliu. Mi-e frică că nu o să fiu fericită. Nici stima mea de sine nu e cel mai încîntător subiect. Mi-e ruşine de lamentaţiile mele, la fel ca în iarnă cînd mi-era ruşine că plîng în faţa psiholoagei. Încă îmi e.
Nu ştiu cine dracu sunt. Nu ştiu nici ce fac. Zac într-un stadiu constant de învăţăcel inapt, sub teroarea constantă că viitorul meu e cvasiinexistent sau sortit eşecului.
Încurajările, puţine, zise pe un ton lipsit de inflexiuni aproape mă rănesc. Trăiesc cu paranoia că nimeni nu mă place, dar toţi sunt politicoşi şi atunci mimează aprecierea.
Mă adap dintr-o afecţiune fictivă pe care o strîng în grămăjoare cît mai compacte, încercînd să ignor faptul că de fapt nimeni nu-şi doreşte să mă cunoască pe de-a-ntregul, ci doar să mă arunce sub preşul unui singur lucru pe care l-am făcut sau gîndit. Cel puţin asta cred.
Mă îndoiesc de claritatea, concizia şi inteligenţa mea. Aş vrea să zic talent, dar mă dezgustă propria mediocritate de prea mulţi ani ca să mă mai chinui să-l adun la socoteală.
Ideile-mi sunt frigide şi sterpe. Redundanţa lor mă întristează şi mă face să mă simt invalidă.
Nu am nimic al meu, şi asta mă consumă. Nu am nici o realizare. Sunt un nimeni într-o masă eterogenă de fiinţe. Aşa-zisele mele aptitudini sunt inutile în viaţa reală, dacă ignorăm capacitatea de a găti o masă completă de nuntă pentru o familie restrînsă de somalezi.
Umorul meu e ciudat sau şters, şi toate încercările mele de a fi zen par să eşueze într-o sforţare artificială. Nimic nu merge bine propriu-zis. Nu se întrevede o luminiţă la capătul tunelului şi simt că vreau să renunţ şi să nu mai fac nimic decît să eşuez. Vreau ca grijile mele să fie mici şi previzibile, gestionabile prin calm, nu hazard.
Vreau să mi se zică că-s frumoasă, că am un suflet apreciabil, că-s ambiţioasă şi puernică pînă la graniţa cu încăpăţînarea nesănătoasă. Să fiu alintată. Să nu trebuiască să îndur de fiecare dată o tonă de mizerii şi dificultăţi.
Mă simt redusă la stadiul de mobilă inadecvată.