Viu sau...?

Dacă nu simţi că trăieşti, înseamnă că eşti mort?
Biologia te-ar contrazice. Pentru ea tu eşti parţial format din organisme nevii. Nu moarte, doar nevii.
Eu mă simt ca un spor.
Închistată în mica mea lume, aşteptînd să fie mai bine.
Dar niciodată nu e mai bine. Şi atunci mica mea încăpere se contractă, dureroasă, din ce în ce mai strîmtă, făcîndu-mă să-mi închipui că a fost mai bine.
N-a fost.
Spaţiul nu se modifică, ci doar zvîcneşte ca un ficat după ce-ai mîncat.
Dar nu asta contează, ci simplul fapt că nu eşti mort nu-i aşa?
Dar nici viu.
Poate nu sufăr destul. Poate sufăr prea mult.
Poate sunt la mijloc, captivăî în lumea mea mediocră şi tristă şi deprimantă.
Chiar şi pesimismul intră la pachet.
Nu mă mai acuza că sunt pesimistă. Ştiam asta din prima zi.
Dacă sunt pesimistă mă aştept la mai puţine dezamăgiri. Dar şi ăsta e un optimism într-un fel.
Lumea va găsi mereu un nou mod să te dezamăgească. Dacă eşti la pămînt stai liniştit. Curînd va fi o groapă şi pentru tine, şi-un gropar îţi va zîmbi şi ţie, un tovarăş necunoscut.
Niciodată nu e luminiţa la capătul tunelului, ci e ţigara groparului.
Luminiţe incandescente ce tresar în mintea mea. Ignoranţa mea proprie care mă enervează, iar golul nu face decît să se adîncească din ce în ce mai mult. Sunt din ce în ce mai proastă, cu cît învăţ mai mult. Ce stupid.
Ceara s-a amestecat cu sîmburii goi de vişine. Cele 100 de maimuţe îmi mîngîie creştetul iar Fitzgerald Se odihneşte în patul meu, ca un amant ce-mi este.
Ce măgărie şi cît de tîrfă e providenţa uneori.
Acum trebuie să-l suport în fiecare zi, încleştat în hîrtie.