Ţipătul fluturilor

Niciodată nu mi-au plăcut camerele mici, aglomerate în care toţi se calcă unii pe alţii pe picioare şi pe nervi.
Aerul, nimic decaît un miros ciudat şi pregnant care-ţi pătrunde în ţesăturile hainelor, în păr, în plasticul din adidaşi şi se amestecă cu fumul de ţigări de contrabandă ce se împrăştie prin băile mizere, miros ce-ţi ajunge pînă în adîncul minţii şi rămîne acolo o eternitate.
Nu mi-au placut oamenii care erau normali.
Pentru că nu eram suficient de răbdatoare ca să le explic că nu-s nebună.

Fluturii sunt roşii, verzi, oranj, violet şi se împrăştie la cea mai mică mişcare. Apoi, cînd obosesc, mor şi cad într-o cuvertură fragilă ce se sfărîmă.

Nici ei nu m-au plăcut pe mine. Eram mult prea ''ciudată''.
Şi eram singură.
Atunci mi-am izolat lumea şi-am refuzat să mai deschid ochii lor, ce erau ascunşi în griul creierelor lor anoste.
M-am ascuns la vedere, întrucît ca mine să mă poată găsi uşor. Dar apoi am văzut că mă pierd printre ei, mă scurgeam printre trupurile lor fără să mă pot apuca de ceva.

Nu mai este nimic în afară de ei. E Nimicul, zeul lor suprem, şi-atît.
El e cel ce le dă aripi să zboare. Nimicul e gri, iar fluturii, speriaţi.
Şi mai sunt şi eu.

Aşa că nu mi-a mai rămas decît focul - ţesătură fragilă şi moale ce se mulează pe oricine şi orice. Îl ţin între degete şi îl las să-mi lingă pielea şi să mă sărute uşor, să-mi lase urme în carne. Iar ceilalţi au înţeles că el e tot ce mai contează acum. Aburii, ce se nasc din mine şi se urcă la cer fac ca văpăile lui să tremure speriate. Frigul nu e opusul căldurii, ci absenţa lui. Asta îl speria. A început să-i fie teamă că s-ar putea pierde. Aşa că l-am eliberat.

Aripile lor lovesc aerul doar de cîteva ori înainte ca ei să alunece în visele mele şi să renască din exuviile cadavrelor lor proaspete şi uscate.

Am suflat peste el, iar el mi-a înghiţit flămînd respiraţia. L-am hrănit cu tot ce-am găsit. El a rupt cu dinţii şi a crescut. Foamea lui nu putea să înceteze pentru că atunci esenţa lui s-ar fi oprit din vibrat.
Aşa că l-am adăpostit.
Primele dăţi n-a fost uşor, pentru că el nu voia să se lupte, devenea moale gata să se lase zdrobit de orice. Gheruţele lui mici de abia mă zgîriau atunci cînd îl hrăneam. Îmi plăcea să cred că, zgîriindu-mă, îşi arăta dragostea.

Mă acoperă în întregime. Mişcările plămînilor mei îi speria aşa că am încetat să mai respir. Am amorţit de cîteva secole. Mereu şi mereu apar alţi fluturi ce cad aproape imediat, nemişcaţi. Mi-au ajuns pînă la glezne iar chipul mi-a devenit vineţiu.

Apoi a început să crească şi să se întindă. A început să fie mîndru şi narcisist, să nu mă mai asculte, să nu mă mai lase să îl hrănesc eu, să se servească singur. Atunci a început să înfulece tot, să înghită fără să judece. A încetat să-mi mai audă vocea, să se întoarcă la mine cînd îl strig. A încetat să fie delicat şi fragil şi a început să crească, să fie din ce în ce mai mare, mai încins, mai viu. A început să fie neclar şi deşirat. Devenise compact şi începute să-mi fie frică.

Nu sunt omizi pentru că Nimicul nu a dorit să fie verde cu gri, iar atunci omizile ar fi murit de foame. Fluturi muribunzi cad peste ceilalţi fluturi morţi iar cei noi se zămislesc din culorile tuturor. Şi asta se repetă la nesfîrşit. Acum mi-au ajuns la genunchi. Dacă scormonesc dedesupt nu este decît mult praf. Gri.

L-am botezat Sisif, fără să ştiu de ce. Am început să-l urăsc, iar el să mă ignore cu desăvîrşire. Într-o zi s-a hotărît să plece. Şi a plecat întradevăr.

E atît de mult praf încît încep să strănut, iar fluturii zboară frenetic de jur împrejur, creîndu-mi o aureolă. O aureolă de fluturi pentru un Mesia feminin.

S-a întors şi a început să mă devoreze şi pe mine. Mi-a muşcat jos degetele.
Eu am început să ţip, iar el s-a panicat. A început să-mi smulgă de pe oase tot ce credea că m-a înghiţit pe mine. A vrut să mă vadă aşa cum eram eu, nu aşa cum mă vedea pe dinafară. A vrut să-mi vadă scheletul de foc.
A continuat să mă sfîrtece, să se zbată cu carnea mea-ntre dinţi. A urlat, i-a crescut o coadă, i s-au ascuţit dinţii.
M-a dezbrăcat pînă la oase şi apoi a fugit.
Mă simt violată.

Toţi fluturii au murit şi acum zac, fără culoare sau viaţă şi trupurile lor pergamentoase se descompun. Cadaverina e de vină că eu leşin şi cad şi... şi mi-au pierit toţi...

Din oasele mele descărnate şi pline de viaţă se naşte rodul căldurii sale: ţipete de fluturi.

Toţi.