panică.

Nu cred că există cuvinte care să poată descrie intensitatea sentimentului meu de frică constantă.
Nu cred că pot descrie frustrarea ce mă roade pe interior ca o cangrenă lipicioasă şi nici nevoia de revizuire a fiecărui cuvînt şi a fiecărei fraze din punct de vedere al ortografiei. Mă macină un stress constant care mă face să-mi rod nu unghiile, ci pielea din jurul lor, în timp ce mă gîndesc cum se desparte corect în silabe ''mi ţi-i i-a dat'', care-i formă de dativ populară, sau ceva de genu', în timp ce mă cuget (constant) la faptul că sunt doar 10 locuri la buget şi perspectiva de a o da în bară mă face să mă urc pe pereţi în timp ce dau cu capul de ei.
Nu suport două lucruri: eşecul şi durerea de dinţi.
Deşi mă linişteşte o vreme prezenţa Mădălinei care, de altfel, e o mană cerească, şi a lui Vlad, biet suflet condamnat să mă suporte, nu pot scăpa de rigiditatea care pare că mi se strecoară prin fiecare colţişor al fiinţei mele.
Sunt paralizată de o groază pe care nu o pot exprima.
Mi se pare că inutilitatea existenţei umane combinată cu frivolitatea problemelor mele existenţiale care, altminderi, nu interesează pe nimeni decît pe cei din strîmtul cerc pe care-l conturez şi care se va disipa ca o halucinaţie în cîteva săptămîni.
Unii ar vrea să fugă, să se piardă pe ei înşişi, să evadeze, dar eu nu vreau asta. Eu vreau să fărîmiţez pelicula ce mă ţine imobilă, ca pe o păpuşă de porţelan agăţată undeva, sus de tot, de un cui, deasupra capcanei de vise pe care cineva a prins-o ca să nu mai aibă coşmaruri.
Şi nu vreau să fug, nu acum, nu cînd parcă mă leagă din ce în ce mai multe lucruri de casă.
Nu cred că-mi doresc să dau cu capul de existenţa ce-o experimentează fiecare tînăr adult.
Nu-mi fac speranţe pentru că, poate, n-aş suporta dezamăgirile care inevitabil le succed.

Şi din nu ştiu ce motive (pe care, evident, le ştiu), aud vocea Mădălinei în capul meu:'' Vezi că n-ai pus virgula aia bine acolo.''