Ceva ce-am găsit într-un fişier mai vechi.

Degete nevăzute alunecă peste clapele albe şi negre ce par a fi o tablă de şah deşirată pe un pian imens. Nuanţa individuală a fiecărui ton, a fiecărei atingeri e nuanţa fiecărei fiinţe care eliberează un sunet palid pentru suprema zeiţă, atunci cînd e singur.
O simfonie se împrăştie prin universul existenţei, de sub degetele Providenţei, la fel ca o răsuflare într-o zi îngheţată de decembrie. O explozie de cromatică auditivă se întinde pe pînza nesfărşită a existenţei, cu umanitatea ce o acaparează, o îmbrăţişează, o sărută cu buzele lacome şi nesăţioase, fiecare fiinţă umană – o particulă de culoare.
Ţesătura infinită se încheagă cu suflare, se concretizează, culorile ţîşnind şi alergînd pe ea, cu ţipete mute, prinse în actul delict, împrăştiindu-se ca o epidemie violentă şi uimitoare, apoi îngheţînd pentru o vreme, ca să îşi înceapă din nou goana nebună.
Se amestecă, fiecare luînd în braţe pe altul ca să ţeasă o nouă lume, asemănătoare şi diferită, nimic nesemănînd cu nimic.
Culoarea decorurilor se amestecă cu tusnamiurile simfonice ce ţîşnesc pe scenă, invadînd-o în culori reci şi calde, precum culorile ce se amestecă unele cu altele pe paleta unui artist plastic. Actorii fug, urlă, zbiară, se dau peste cap, plîng cu lacrimi de crocodil sau hohotesc de-a binelea, înecaţi în o lume care în capul lor e reală. Fiecare îl sprijină pe celălalt, îi dă senzaţia că totul e verosimil. Se completează reciproc la fel ca şi cioburile dintr-o vază spartă din greşeală într-o vizită de curtoazie.
Sunt o familie care s-a închegat în aşa fel încît viaţa reală e acolo unde ei vor să fie, cum vor, cînd vor. Şi e o familie inconstantă. Creşte, creşte şi, uneori, se sfărîmă dar mereu numai pentru a se aduna înapoi în sînul scenei.