:)

Nu voi fi depresivă azi. Mi-am luat sala, am luat premiul I la un concurs Vasile Voiculescu, am luat 10-n teză la engleză şi refuz să fiu profundă.
Totul mi se pare comic.
Pentru că totul este comic.
În fond comedia e doar tragedie dusă la extrem, aşa că e amuzant.
Şi mai sunt şi sadică.
Hei, mîine e decembrie, vine frigul şi traseul, cred.
Chiar dacă e puţin ipocrit, La mulţi ani Romînia! cu anticipare.
Pentru că deşi e o ţară la fel de bizară şi absurdă ca fiecare dintre noi, o iubesc.
Încă o lună să verific lista cu ''To does'' de la începutul anului şi să văd ce mi-a ieşit şi ce urmează să-mi iasă.
Dar pînă atunci...
Zîmbeşte. Ridurile-ţi strică faţa altminderi.

probleme

Ştiu, lumea asta e teribil de egoistă, şi fiecare din noi are dubioşeniile proprii cu care se confruntă, iar eu n-am nicio pretenţie de la nimeni să mă compatimească, să-i fie milă sau alte sentimente.
Nici de la ai mei.
Se pare că, la rudele de gradul întîi e ok să zbieri că sunt cretine, proaste, incompetente, eşecuri, ratate, idioate, baleniere, morbide, bolnave, psihopate şi alte apelative asemănătoare ca sens şi intensitate. Da, asta e clasic, ştiu. Mai ales în relaţia părinte- plod. Cunosc din experienţe proprii.
Dar uneori reuşesc să aducă o notă de originalitate cînd deja mută focarul pe ei înşişi şi îşi regretă deciziile de a avea un copil, de a nu-l fi abandonat în stadiu incipient, de a-l fi ucis, să-l fi donat în scopuri medicale pentru cercetări cu celule stem ş.a.m.d. Recunosc, ultima e scorneala mea, dar îmi pare o utilizare mai fericită decît ce trăiesc eu.
Uite, sunt conştientă că, din punct de vedere creştinesc nu-i frumos să-ţi deteşti producătorii, dar mă gîndesc obsesiv la cum poţi comite o crimă prin bătaie cu un ghiveci.
Nu, nu halucinez, dar e extrem de trist să n-ai nici o dată susţinere.
Nici nu exagerez cu descrierea anterioară.
Ţi-ai putea închipui cum e să te zbaţi ca ultima fiinţă de pe lume, numai ca să iasă bine doar pentru a fi făcut prost? retardat mintal?
Nu sunt genială, sunt mediocră şi apreciez persoanele cu dizabilităţi, pentru că sunt nişte luptătoare care probabil au acelaşi tip de tendinţe suicidale ca şi mine, de asta nu ma simt prea jignită de apelativ.
Dar indiferent cîţi ar fi în jurul tău, la asta eşti singur.
Eşti atît de singur că nici nu poţi plînge.
Şi te simţi mizerabil în fiecare zi.
Nu de alta, dar nu e o chestiune izolată ce sentîmplă doar odată. Altfel care-ar fi farmecul?
Dacă nici ăia care cică tre' să te iubească necondiţionat n-o fac, ce pretenţii să mai ai de la alţii?
Măcar îl am pe Crapă care-ncearcă să evadeze.

Bleah

E moină afară. Şi fireşte că, iubindu-l pe Bacovia, iubesc şi vremea asta mohorîtă.
Afară e ca în mine.
Am avut o săptămînă, încă neîncheiată relativ ok.
Am revăzut-o pe scumpa mea Gina, care mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă de-a ei. Şi mi-a făcut cadou cîteva inele aşa cum îmi plac mie, o brăţară şi o pereche de cercei. De joi port permanent pe mijlociul mîinii drepte inelul ce i-a aparţinut personal. J'aime beaucoup!
Iei am fost la o convenţie a tinerilor din toată zona Ardealului, ca şi voluntar. A fost amuzant. Gîndiţi-vă că în total au fost peste 1000 de oameni. Eu eram elf pentru Reghin 2.
Momentan, preocupările mele sunt fitness-ul, ceaiul verde, apa, gînditul şi evitarea contactului excesiv cu oamenii.
Şi să mă stresez pentru viitor.
 Dar toate astea n-au relevanţă.

pauză

Citind postări vechi de pe blog îmi dau seama că nu-mi dau seama cine sunt eu.

Gata, vorbesc serios, o vreme renunţ la postările filosofice pentru că pe mine mă ia cu dureri de cap cînd le recitesc. dacă o să fiu vreodată filosof, atunci vreau să fiu pe bani mulţi.

Azi ni s-a scurtat ziua cu 4 ore, c-am ţîşnit-o acasă brusc şi fără menanjmente, pentru că, aparent, teza de ieri de la romînă şi cea de mîine la istorie bagă boalele-n toţi în ziua intermediară.
Am primit de la Kriszty cel mai adorabil cadou: o cutiuţă de chibrite, de ptru ori mai mică decît una obişnuită, din Viena. Şi pe ea scrie No kangaroos in Austria şi e un semn de circulaţie galben cu un cangur pe el.
Aş vrea să scriu ceva negativ despre Lurch, dar uitîndu-mă la mini cutiuţă mă simt veselă.
La oratorie am scris azi un eseu despre fericire. L-aş copia aici, dar nu cred că interesează pe nimeni. Dar dacă da, prin absurd, scrieţi o cerere în secţiunea de comentarii şi-l transcriu.
Mă dor toate. Dar nu e chiar durere, ci oboseală musculară de la antrenamentul Insanity de ieri.
Ah, şi cred că azi-dimineată mi-am înghiţit o plombă.

Asta a fost dragii mei, băieţi şi fete, o postare fără nimic metafizic în ea.

Eu cine sunt?

V-am păcălit cu titlul.
Pentru că deşi e o chestie exagerat de răsuflată, mă gîndesc la ceaţă.
Îmi place şi cum sună: cea-ţă.
E atît de densă, încît atunci cînd am ieşit din casă azi-dimineaţă, mă aşteptam să mă îmbăiez într-o mare diafană de lapte.
Cred că ceaţa e atît de fascinantă fiindcă ascunde şi potenţează misterul.
Nu mă pot abţine să nu folosesc sintagma. am auzit-o de prea multe ori.

Dacă adevărul doare, atunci eu nu simt nimic.

Cred că oamenii, ca şi indivizi, nu au mai nimic personal. Mai nimic nu le aparţine. Oamenii nu sunt decît produsul celorlalţi. Societatea favorizează o perpetuă modificare a sinelui în funcţie de ceilalţi. Şi influenţează. Mereu.
Avînd sentimentul că izolîndu-te, baricandîndu-te într-o lume fadă, scapi de ''sistem'' te înşeli. Nimeni nu poate înfrînge sistemul. El e conceput astfel încît, fie să de atrofiezi ca să poţi fi o parte a lui, fie să înnebuneşti în afara sa.
Mirajul tinereţii şi adolescenţei este fraza şi convingerea: eu voi fi diferit.
Îl consider prost formulat.
Eşti diferit pentru că eşti modelat astfel. Experienţele ce te definesc ca persoană sunt unice şi irepetabile datorită complexităţii generale a modului în care funcţionează (haotic, ce-i drept) universul.
Dar aşa eşti doar ca şi individ.
Acel ceva de care eşti înconjura te va obliga să faci acţiuni similare cu cele ale ''lumii'', mai devreme sau mai tîrziu: să-ţi iei o slujbă, să ai datori la bancă, să fii sclavul banilor, şi aşa mai departe. Nu spune că nu, pentru că asta ar însemna să tragi prenadex şi să locuieşti sub un pod. Sau, într-un caz excepţional cîştigi la loto sau s-o moşteneşti pe regina Danemarcei.

Ştiu că nu sunt originală, dar simţeam nevoia să stîrpesc nevoia de a purta conversaţii pe o tematică de gen.

Se pare că am minţit în prima frază. Chiar mă întreb cine sunt eu.

Sau, ca să lărgesc sfera, cine suntem noi?

după epicur citire.

Uneori, cînd realizezi că genul tău de suferinţă nu e unică te simţi în primă fază fericit. Nu eşti singur. Dar apoi începi să fii copleşit de ideea asta, de lipsă a originalităţii.
Cînd urîm pe cineva care, întîmplător are aceleaşi preferinţe muzicale ca şi noi, tindem să-l urîm şi mai mult. Muzica aia nu i se cuvine. Dar fireşte că egoismul nostru egocentric nu ne va oferi niciodată satisfacţie.

Dacă se întreabă careva de unde cugetările astea adînci, am un singur răspuns: de la majoratul lui văr'mio/unchiu-mio. Sau ce dracu de rudă îmi e. Niciodată n-am putut s-o lămuresc.
Ţinînd cont că în loc de muzică era salam, parizer şi alte produse care în mod normal se ţin în frigider, amanet sau puşcărie, a trebuit să-mi caut şi eu o distracţie.
Se pare că mă obsedează ideea dualităţii. În absolut orice. De asta mi-e greu să zic : e bine, e rău, pentru că nu sunt conştientă de valorile repercursiunilor ulterioare.
Şi e amuzant. Nu cred nici măcar în valorile absolute de adevăr.
Şi atunci ce rost mai are să mă gîndesc la dimensiunile verosimilităţii, din moment ce nu cred şi nu pot să determin valorile lor finite?
 Din nou, am un răspuns pertinent: societatea.
Societatea ne obligă să ne ghidăm după nişte etaloane jalnice, lipsite de consistenţă, pentru a satisface anumite 'nevoi' care, aprofundate, nu par a fi 'nici necesare, nici naturale' (după ideea lui Epicur).
 Şi, fireşte, trebuie să ni le supunem lor.
Că d-asta-i societate şi nu inividualism.

Compeţiţia.

Uneori îmi pare rău că oamenii nu pot citit totul despre mine. Dar apoi realizez că ideea asta e egocentristă, egoistă şi nedelicată.
Exact ca natura umană.
Presupun că, în cazul în care nu suferim de un sentiment de inferioritate clinic, cu toţii ne dorim să strălucim în lumini artificiale, şi să fim admiraţi şi drăgăliţi şi faimoşi. De ce?
De ce ne considerăn apogeul unicităţii?
Uneori, uitîndu-mă aleatoriu pe fotografii vechi văd că cineva a pierdut din greutate. Şi atunci mi se pare că, odată cu greutatea şi-a pierdut şi o parte din personalitate. Cred chiar că e mai mult decît o părere.
Desigur, nu-mi plac ambiţioşii pentru că la rîndul meu trebuie să muncesc mai mult ca să rămîn pentru ştachetă. Nu sunt extrem de competitivă cu mine însemi, dar asta nu mă opreşte să am un dinte împotriva celor mai buni decît mine. Un dinţişor mic, refulat şi bine ascuns pe care-l înfăşor cu cîrpe ca să nu se rănească nimeni.
Poate toţi avem asta în noi. Acea, hai să-i spunem, invidie împotriva celor mai performanţi decît noi. Împotriva zeilor din domeniile lor.
Nu ştiu dacă asta e bine sau rău (cum spunea şi Socrate, eu ştiu că nu ştiu nimic.) dar cred că are două părţi această unică foaie: una ar fi motivaţia pentru autodepăşire, care în esenţă ar putea fi bună, sau tendinţa de omucidere, care în esenţă n-ar mai fi aşa bun.
Fireşte, eu zic doar părţile extreme.
Dacă aş vorbi de zona gri, n-ar fi interesant şi n-aş putea străluci la lumina becului de cin'şpe waţi.
Şi atunci n-aş mai fi eu interesantă.

Changes

Nu ştiu cine, cum, de ce şi cu ce scop ne-a azvîrlit în ceea ce numim noi existenţă.
Unii zic că suntem defapt energie în carcase prost făcute. Unele.
Alţii că totul e deşertăciune.
Alţii implică religia ce uneori pare a fi îndoielnică.
Şi poate ar mai fi multe alte motive scornite. Sau cine ştie?
Pînă cînd găsesc un motiv mai sattisfăcător pentru mica mea criză existenţială (care apropo, nu trebuie s-o aveţi şi voi oar fiindcă pe mine mă chinuie) îmi remodelez viaţa cum cred că ar fi bine. Deşi şi asta e extrem de discutabil.
O să încetez să mai dau vina pe altceva în afară de mine.
Eu sunt centrul propriului meu micro-univers şi primarul propriului meu creier dezorganizat şi-a corpului meu extra-pufos. Şi vreau să fac schimbări.
Habar nu am de unde boost-ul ăsta de energie, dar cum o fi.
Poate e din cauza pelegrinăriilor mele din week-endul ce-a trecut.
Într-un fel mi-am dar seama că sunt terifiată (din nou) de viitor. De viitorul apropiat.
Mă sperie posibilitatea de a înfrunta un oraş nou, plin de necunoscuţi. Şi mai ales un oraş atît de mare cum e Clujul sau Bucureştiul. Sunt o creatură de provincie, dintr-un oraş unde nu-i greu să cunoşti multă lume şi în care poţi ajunge dintr-un capăt în altul în maxim 45 de minute.
Şi pentru asta îmi dezmembrez teama cu curiozitatea ce-ar trebui să fie naturală.
Ce am de pierdut?

Azi m-am reapucat de blestematul de fitness. Fac trei luni, şi dacă nu se întîmplă nimic, mai fac o schimbare.
Pe ei şi pe mama lor, da' ce? Io-s mai proastă?

Cine mi-a-mpuşcat maimuţa?

m-am blocat.
efectiv nu ştiu ce să spun.
poate ar trebui să zic că am tren la 7.25, pentru Cluj, de unde o să-mi iau diploma.
la 15.05 am trenul înapoi.
deşi circumstanţele în care s-a ajuns la intervalul acesta orar sunt deosebit de stupide, nu le voi enumera, pentru că deja par un monstru de tristeţe. şi nu sunt.
în totalitate.
uneori mă plictisesc să las de la mine.
uneori vreau să plîng pînă cînd tălpile mi-ar fi ude de lacrimi, dar n-o fac. îmi place să cred că sunt mai presus de asta.
sunt şi lucruri frumoase de jur împrejur. numai că eu nu le cred, pentru că, atunci cînd se dovedesc a fi iluzii, ele dor.
dor cumplit de tare.

indiferent cîtă toleranţă eşti capabil să cuprinzi, va continua să doară şi regretul se va împămînteni în argila cleioasă a sufletului tău.
nu regret nimic pentru că eu aleg să uit. de cele mai multe ori.
dar asta nu face decît să învioreze toate simţurile cînd apare durerea.
şi e ca dracu'.

mari vise, mai succese sau imense eşecuri. şi mi-e groază de ce din urmă posibilitate.
dacă nu sunt decît o pîrlită de mediocră de provincie, într-un spa de pensionari?
dacă aş scăpa de aici, poate că n-aş scăpa şi de exuvia mea veche, de ratată.

eu nu vreau să mă refugiez în sufletele celor care nu mă vor.
aşa că risc să dau greş.
risc să-mi f*t viitorul ca să-mi scap pielea.

sunt o egoistă.

la fel ca toată lumea.

Finetti

Pentru că Nutella e de o scumpete prea mare pentru gusturile mele.

Iremediabil uit. Şi sunt atît de încîntată că uit pînă în clipa în care realizez că mi-ar fi groază dacă mi-aş aminti. Pentru că niciodată nu ne amintim ce-a zis cineva, cum a zis, sau ce-a făcut, ci ţinem minte cum ne-a făcut să ne simţim. Cred. Cu memoria mea, nu-mi amintesc nici măcar de persoană.
Trăiesc într-un soi de negare a realităţii, sau cel puţin a unei realităţi halucinante ce încetează să fie reală în adevăratul ei miez. Deşi refuz cu învelşunare ipocrizia, îi recunosc meritele, îi recunosc statutul de porcdecîine care aduce prea multe avantaje. Sau cel puţin idiot de multe.

Gîndeşte-te că, ar fi o zi în care toţi am purta un tricou larg, verde şi o pereche de blugi vechi. Că nicio fată nu s-ar machia, niciun băiat nu şi-ar lua ochelarii de soare gucci, john lennon sau alte feluri, că n-ar avea nimeni părul aranjat şi că n-am vorbi nimic.
Am rămîne fără criterii de demarcare. Am rămîne confuzi, pentru că tindem să uităm să zgîriem cu unghiile tenncuiala autoadezivă ce ni se afişează în faţa ochilor. Complexitatea umana rămîne gri, ascunsă după haine, farduri, geluri şi alte ziduri de superficialitate.
Încercăm să aderăm la grupuri, excluzînd totalitatea socialului. Vrem să ne rupem de cordul ombilical al lumii înconjurătoare, dar nu reuşim niciodată.
Cred.

Depresie

Aparent, nu contează cît de mult se presupune că eu cresc, stările de incertitudine, angoasă, depresie şi abandon nu încetează să mă bîntuie. Şi cred că am mai avut titlul ăsta o dată. Dar n-aş băga mîna-n foc.
Nu cred că există o maturizare suficientă cît să treci peste felul tău distinctiv şi unic de a fi. Cu toată ipocrizia şi rictusurile întipărite în muşchii faciali care ajung o mască extrem de ţeapănă, reuşim să ne manifestăm liberi în cadrul unui cerc intim, unde ne comportăm ca nişte sălbatici. Sunt elemente ale unei presupuse existenţe umane normale, ce-o mai fi şi normalul ăsta, pentru că aşa face toată gloata.
Cine nu iubeşte gloata?
Şi cu toate că nu vrem să admitem, gloata e în adîncul fiinţei noastre. Ori de cîte ori sărim, fără vreun motiv concret la gîtul unui nou venit,  doar pentru că am crescut cu ideea pe care mămica şi tăticul ne-au dat-o linguriţă cu linguriţă toată viaţa cu ''normalitate'' şi ''bine şi rău''.
Mămica spune de mine că-s o retardată.
Ajungem să ne urîm părinţii nu doar din cauza unui abuz de limbaj cretin, concepţii oarecum învechite şi tensiune dată de adrenalina incipitului existenţial ca şi oameni în curs de maturizare.
Îi urîm pentru că au încetat să fie perfecţi.
Îi urîm pentru că ei ajung să reprezinte ceea ce nu vrei să devii, dar totuşi vei deveni, pentru că impactul major a avut loc deja. Şi deşi experienţa de viaţă malformează personalitatea, esenţa e aceeaşi.
Îi urîm pentru că au uitat ce înseamnă să fii instabil emoţional.
Îi urîm pentru că nu au trăit ce trăim noi acum ca să înţeleagă.

Acum ar fi frumos să inserez o parte cu ''iubim'', dar n-o voi face.
Punct şi de la capăt.

viitor

Uneori  mă gîndesc la viitor. Orice ce ar însemna el. Şi îmi dau seama că, dacă închid ochii şi încerc să-mi vizualizez visele nu văd decît un haos groaznic în care sunt de toate şi nimic. Nu-mi doresc în mod deosebit o afacere, pentru că nu sunt o bună strategă pe plan economic şi antreprenorial. Dar asta nu mă împiedică să visez că voi avea o cafenea la fel ca mine. Dubioasă.
Sau nu mi-ar plăcea să fiu în învăţămînt pentru că mi-e groază de salarul mizer cu care trebuie să supravieţuiesc zi de zi. Dar îmi place să cred c-aş putea fi o profesoară ok.
Nu sper vreodată să trăiesc din scris, pentru că sunt o scriitoare proastă şi incosecventă, dar mi-ar plăcea uneori să public articole în ziare şi poate, cîndva să public şi un volum de proză.
Şi toată zbaterea asta din cauza unui eseu la engleză : All men who achieved great things have been great dreamers.
Mi-e groază de extrem de probabila mea existenţă banală, plată, seacă, infertilă, din cauza căreia o să devin la o vîrstă relativ fragedă fertilizator pentru copii mei nenăscuţi sau soţii de care aş putea divorţa într-o veselie.
Exclud total cadrul divin aici, în ideea că percepţia mea asupra ăluia de sus e irelvantă.

Şi dacă nu-mi găsesc visele?

Noroc că suntem în permanenţă bombardaţi cu meschinăriile vieţii şi atunci nu avem timp să ne gîndim la asta.