Cine mi-a-mpuşcat maimuţa?

m-am blocat.
efectiv nu ştiu ce să spun.
poate ar trebui să zic că am tren la 7.25, pentru Cluj, de unde o să-mi iau diploma.
la 15.05 am trenul înapoi.
deşi circumstanţele în care s-a ajuns la intervalul acesta orar sunt deosebit de stupide, nu le voi enumera, pentru că deja par un monstru de tristeţe. şi nu sunt.
în totalitate.
uneori mă plictisesc să las de la mine.
uneori vreau să plîng pînă cînd tălpile mi-ar fi ude de lacrimi, dar n-o fac. îmi place să cred că sunt mai presus de asta.
sunt şi lucruri frumoase de jur împrejur. numai că eu nu le cred, pentru că, atunci cînd se dovedesc a fi iluzii, ele dor.
dor cumplit de tare.

indiferent cîtă toleranţă eşti capabil să cuprinzi, va continua să doară şi regretul se va împămînteni în argila cleioasă a sufletului tău.
nu regret nimic pentru că eu aleg să uit. de cele mai multe ori.
dar asta nu face decît să învioreze toate simţurile cînd apare durerea.
şi e ca dracu'.

mari vise, mai succese sau imense eşecuri. şi mi-e groază de ce din urmă posibilitate.
dacă nu sunt decît o pîrlită de mediocră de provincie, într-un spa de pensionari?
dacă aş scăpa de aici, poate că n-aş scăpa şi de exuvia mea veche, de ratată.

eu nu vreau să mă refugiez în sufletele celor care nu mă vor.
aşa că risc să dau greş.
risc să-mi f*t viitorul ca să-mi scap pielea.

sunt o egoistă.

la fel ca toată lumea.