Pentru că vreau să văd Ce nemaipomenită aiureală! în regia lui Purcărete şi nu ştiu citat pe moment decît din Cîntăreaţa cheală.
O aiureală nemapomenită mi se pare întreaga mea existenţă momentană. E halucinantă, întrun dozaj plăcut. Deşi nu mai am timp fizic de nimic în afară de facultate cămin, mîncat, duş, facultate, cămin etc nu văd asta ca pe o lipsă. Nu-mi pare rău, deşi întîmpin dificultăţi la tot pasul şi mie frică de mor că n-o să rezist la cît volm de informaţie o sî-mi supun creierul dar ţin capul sus si fac tot ce-mi stă în putinţă.
Mă adaptez cum pot şi sper să fie relativ ok.
Dar, cum la mine trebuie dat cu capul de pereţi de cîteva ori înainte să-mi iasă ceva, mă pregătesc psihic şi de asta.
Dar nu mă plîng. Ce-mi fac, îmi fac cu mînuşiţîli mele.
Am învăţat alfabetul chirilic şi o serie de cuvinte citite aproximativ la fel ca-n romînă. Şi realizez că am intuit (incredibil) corect că paralele cu limba romînă sunt mai multe decît mi-aş fi închipuit.
Întrun fel, existenţa mea e fascinantă, privită din exterior de un spectator dement, lipsit de altă sursă de amuzament. Rima e involuntară.
Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cîte fire de păr alb o să culeg la sfîrşit de sesiune. Atît doar, sper să nu mă îndepărtez de la scopul meu final şi abolut
Dacă modul în care dau mîna cu cineva denodă faptu că am tărie de caracter, sper al naibii de mult să nu fie doar un mit.
Tu esti mama Mona, o femeie de fier. Ai sa treci peste toate obstacolele si ai sa-i calci in picioare. :))
RăspundețiȘtergere-un bajat cu parul de foc-