Uneori îmi doresc
a dracului de mult să-mi plîng de milă. Să urlu cît de agresivă e viaţa mea,
cît de greu e să fii izolat într-un univers etanş cu ziduri groase de răceală
şi durere, dar conştientizez aproape instant că urletul e acelora care n-au mai
putut rezista, iar construcţia mea psihică mă împiedică să cedez. Am un orgoliu
ciudat care nu implică automat şi imaginea de sine. Sunt o fiinţă defectuasă,
lipsită de atribute cuceritoare ca de exemplu frumuseţea, graţia, seducţia
ş.a.m.d.
Dar nu vreau niciodată
să renunţ. Nu vreau să-mi ratez şansa, nu vreau să cedez în faţa nimănui.
Uneori nu ţi se
dă de ales. Sau pur şi simplu, puritanismul şi principiul ţi se înfăşoară în
jurul gleznelor şi te determină să cazi. Să dai cu dinţii de asfalt. Să
răsuflii greu, ca un animal pe moarte.
Să n-ai de ales.
Detest
sentimentul de slăbiciune, pentru că mă arată mie însemi cît de degeaba sunt.
Dar îl ador pentru că mă lasă să mă complac într-o dulce borboroseală de
autocompătimire vicioasă.
E cea mai plină
plăcere, să te plîngi, să fii nemulţumit şi să nu faci nimic. Să aluneci într-o
aromă ambozică de pasivitate de nefericire, de compătimirea celor din jur.
Nu ştiu cum poţi
trece în ochii cuiva drept senzual neavînd o frumuseţe sau carismă deosebită. Să
te joci de-a căţeluşul rănit, cu ochii mari, slăbiciune, neajutorare,
inferioritate? Să fii o zeiţă a erotismului, plină de o ludicitate sexuală ?
Să fii aventuriera dominantă ?
Să fii de toate
şi nimic?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.