(Heblu)

De ce mă priviţi aşa?

             Fiecare dintre noi are cîte o poveste, dar nu prea suntem genul cărora să le placă să asculte poveştile altora, preferăm mai degrabă doar să o aruncăm pe-a noastră, să primim aplauze, compătimiri, urlete, ură, compasiune… Un răspuns.

            Doar că, atunci cînd nu ne ascultăm unii pe alţii…

            Dacă m-ar fi ascultat cineva cînd încă nu aveam buletin, poate n-aş fi ajuns aici, aşa.

            Poate dacă m-ar fi luat în seamă cineva poate nu se întîmpla nimic.

            Dar măcar cineva mi-a dat acel dozaj infim de atenţie care m-a agăţat în punctul în care era să mă izbesc de pămîntul tare din fundul prăpastiei.

    

            (Din beznă i se aude vocea, încet, se luminează pe rînd cîte o parte din ea, la sfîrşit, toată e acoperită de lumină şi se distinge clar)

            Cum unii sunt forţaţi să meargă la medicină, avocatură, conservator, politehnică şi alte treburi respectabile doar pentru că trebuie să respecte blestemata de tradiţie de familie, eu am ajuns în sportul de persormanţă cu vreo 15 ani mai devreme decît ceilalţi. Şi am urît fiecare clipă din el.

            L-am urît mai mult decît vreunul din voi îşi poate închipui. Şi-l uram şi mai mult pentru că eram bună, eram foarte bună şi-atunci m-am trezit că mă afundam din ce în ce mai mult în mîlul competiţiilor, din ce în ce mai singură şi pierdută, din ce în ce mai dispărată. Nu aveam dreptul să-mi impun voinţa, eram legată strîns de gît cu foile contractelor şi apoape simţeam cum scrîşneşte cerneala pe piele.

            Între antrenamente, pseudo şcoală şi deplasări nu aveam timp de oameni, nu cunoşteam pe aproape nimeni. E de domeniul fantaticului să-ţi faci prieteni cînd eşti în situaţia mea.

            Competiţia e groaznică. Rareori se dă cineva în lături ca să nu cumva să-ţi saboteze prestaţia aşa că n-ai cum să devii prieten cu duşmanul.

            Dar cu iubitul duşmanului….

            Nu cred că vreodată ar trebui să-ţi pui încrederea în cineva care o părăseşte pe una pentru tine. Nimic nu-ţi garantează că nu-ţi va face şi ţie figura la un moment dat.

            Dar nu mi-a păsat de figuri faze şi chestii, iar frustrarea mea legată de existenţa mea dezgustătoare creştea atunci cînd el, cu zîmbetul lui de oaie îmi dădea dreptate şi-mi behăia cîte o încurajare către răzvrătire.

            Întîi a fost alcoolul apoi am curs lent însprre ceva mai ‘’verde’’, mai mişto… dar no tengo dinero şi-am început amîndoi cu chestii artificiale apoi… n-a devenit nici o clipă mai bine. Declinul meu a început vertiginos, distrugîndu-mi cariera cu o viteză demnă de tot respectul: nu mă mai puteam concentra, nu mai respiram cum trebuie şi rezistenţa mea era la pămînt, începusem să pierd în faţa celor mai mediocre concurente…

            Cireaşa de pe gunoi a survenit instantaneu după astea. Oaia s-a întors la stăpînul iniţial, şi-a lepădat blana şi-a început să rîdă isteric.

            Ai mei s-au îngrijorat, m-au smotocit pe la fel de fel de psihiatrii, m-au flocăit cu rugăminţi şi ameninţări şi iar rugăminţi.

            Mi-a luat mult timp să-mi regăsesc echilibru.

            M-am lăsat de sport.

            M-am apucat de viaţă.

            M-am lăsat de prostii.

            Şi i-am tăiat nenorocitului cauciucurile la roţi de cîte ori am apucat ocazia.