Mă simt de parcă am mîncat ciupercuţe nucleare care-mi joacă ceardaş în stomac.
Şi nu, nu-i amuzant.
Nu mai rîde.
Şterge-ţi şi zîmbetul ăla de pe faţă.
Entuziasmul de început de lună s-a topit şi ştiu că într-o săptămînă (maxim! am zis!) încep lamentările de 14 februarie.
Uite, eu n-am nimic cu vînzarea crescută de prezervative, ciocolată şi flori din perioada asta dar rogu-vă, nu mi-o mai vîrîţi mie pe gît. Nu vă mai spălaţi gurile în locuri publice cum ar fi cafenelele, retaurante sau pub-uri.
Ştiu, e o ţară liberă dar e neigienic şi o imagine neplăcută.
Poate chiar şi frustrare.
Azi am revăzut-o pe Gina şi pe prietena ei sympa, Alina. Uneori rămîn uimită de cît de minunată e compania unui om. Mai ales acum, cînd mi-e dor de găşkarii mei clujenizaţi, umfizaţi şi alte prefixe de gen.
Mă simt albastru; dacă culoarea asta descrie o senzaţe, aia e ceea ce simt. Mă simt pierdută în idei de experienţe noi, în visare în disperare şi alte sentimene caracteristice sexului din care din (ne)fericire fac parte. Mă simt androgin.
Mă simt şi vişinie, pentru că, observînd mici detalii din jur, mă amuz.
Cum ar fi ţiganul gelat de parcă l-a lins vaca-n creştet care mă salută cu: ''Sărumîna doamnă'' complet aleatoriu pe stradă. Sau doi pui de ţigănuşi în colţul de la Mc înfofolindu-se în timp ce-şi ard cîte un ghiont. O boabă de popcorn care se topeşte în tr-o baltă. Petale de trandafiri împrăştiate în chiuvetă.
Sunt imagini care probabil le vedem toţi dar uneori le uităm aproape pe loc.
Ce să zic?
Sunt albastră ca un Avatar deprimat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.