Eu nu exist decît
prin tine. Tu eşti cel ce-mi permite să exist. Prin ochii tăi eu respir,
gîndesc, zbor şi mă prăbuşesc.
Dar nu mă lovesc prea tare pentru că sunt exact ca şi
Cocolino : moale şi pufoasă…
Eu nu cred decît în puţine lucruri comparativ cu alţii, dar
prefer să le păstrez intacte o viaţă decît să le pierd pe drum pentru că mă
împiedic de raţiune şi bun-simţ.
Detest frumosul uman perceput prin exterior, pentru că-l
conştientizez ca fiind perisabil: sînii se vor lăsa, piela va începe să atîrne,
pleoapele să devină moi, vocea guturala, picioarele varicoase, organele
genitale fleşcăite şi ofilite şi ideile învechite şi uzate.
Ne petrecem toată viaţa vorbind despre vreme şi despre
fiecare anotimp pe care-l care-l aşteptăm nefiresc de nerăbdători, ca apoi să
regretăm că nu-I altul. Ne petrecem ore în şir, în fiecare an, sezom, lună,
săptămînă, dezbătînd ghicelile în cafea ale meteorologilor mai mult sau mai
puţin competenţi.
Ai văzut cum
vorbeşti despre vreme cînd n-ai despre ce vorbi cu cineva?
Şi dacă da,
atunci de ce nu-ţi cauţi altă companie?
Ţi-e lene ?
De ce ?
Cu ce argument
pertinent poţi să vii să-ţi argumentezi existenţa ta mizerabilă, de un
gri-albăstrui opac, care-ţi ronţăie urechile ca pe pufuleţii Gusto ?
Hai să facem stopu’ pînă-n Braşov. Sau Vamă. Sau pînă-n Sofia.
Dar ne e prea
lene, şi vremea asta e aşa urîtă… cînd mai vine vara aia ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.