Un alb mătăsos se strecoară în peisajul urban, plin de oameni ocupaţi să pună încă un picior înaintea celuilalt, înainte să conştientizeze că alergiile sunt pe punctul de a exploda.
Fiecare îşi plimbă micro-universul în servietă, geantă sau poşetă, şi cine e atent poate prinde frînturi de murmurări, de firicele de viaţă aurii care ies din ţesăturile hainelor prost croite, industrial, dar care s-au impregrnat în timp cu egoul indigo, ca o umbră, a proprietarului.
Parcă pîlcurile de verdeaţă, care se încăpăţînează să se iţească dintre crăpăturile asfaltului, poţi găsi mai multe fire argintii de care se prind şi se înnoadă cu firicele aurii de gînduri vii, pierdute pe drum.
Un miros blînd, cald, dulceag acaparează şi se luptă cu mirosul de gaz ars al eşapamentelor cînd trec maşinile.
Strecurîndu-se discret, printre ceilalţi trecători, poţi vedea haite de adolecenţi şi oameni tineri, adînciţi în mesajele lor, muţi şi contemplativi în faţa tehnologiei care-i mutileză de puţinele aptitudini sociale şi lingvistice. Uneori izbucnesc în rîsete care se rostogolesc în mici taifunuri, izbindu-se de ceilalţi trecători. Icnind, exclamînd cu un limbaj licenţios şi proliferînd blesteme cu privire la sistemul educaţional şi la componenţa lui, se pierd în propriile lor vieţi, dramatizînd în cuvinte puţine, dar aspre şi incoerente. Firele lor nu sunt încă aurii, ci sunt de un bronz palid sau de cupru coclit şi se sfîşîie la fiecare gest brusc.
În curtea unei case a cărui ferestre dau spre strada inundată de petale se poate vedea un cocoş pitic, american, cum se umflă-n pene şi scoate, cu o voce de antitenor, un ţipăt către o găinuşă la fel de pirpirie ca şi el.
Pe stradă e un spectacol de teatru fără didascalii, fără regizor şi fără un desfăşurător. Actorii trec liniştiţi, au replici puţine, comune, banale, rareori pline de miez sau noutate. Chipurile lor sunt diverse: grase, palide, tuciurii, pistruiate, mohorîte, lungi, nervoase, fleşcăite, bronzate, fericite, pseudo-depresive, ridate, acviline, roşii, întinse, tinere. Nici un actor nu-şi ştie rolul, nu şi l-a învăţat de acasă, au lipsit de la repetiţii, n-au făcut citirea textului, nu ştiu cum sau pe unde să iasă din scenă, nu ştiu cui să-i dea replica următoare şi cum.
Actorii străzii improvizează, imitînd viaţa, în timp ce firele lor aurii, de culoarea bronzului sau a cuprului se pierd în depărtare ca să înlocuiască alţi actori, pe o altă scenă a străzii.
Cert e că, afară plouă cu petale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.