Lăcrimez des. Lacrimile imi răzbat pînă la buze. Numai pînă la buze. Vocea îmi e sinistru de înceată şi nu pot ţipa. Gîtul pulsează dureros cînd se rupe flegma vîscoasă din interiorul lui.

Ultimele zile viruşii s-au prelins din corpul meu înotînd iraţional de veseli în suluri întregi de hîrtie igienică proastă şi roz.

Mi-am simţit ca niciodată prezenţa căilor respiratorii cînd trageam în piept o halcă de aer. Doare ca dracu.

Am citit Misery de S. King şi Puşcăriaşiul de Kurt Vonnegut şi Violeta din safe de R. Ojog Braşoveanu în ultimele trei zile. Am ascultat muzică (mai rahitic la faza asta, totuşi) şi am început să citesc Zînele punkiste din New York de Martin Millar.

Mai dau cîte un mesaj din cele 80 rămase şi mai sun ca să mai consum din cele trei ore şi jumătate...

M-am crizat în linişte cînd mama îmi cotrobăia prin lucruri ca să facă curăţenie. Aşa mă enervează asta, să-mi caute cineva prin lucruri, atît de tare că obrajii captează tente rozalii, urletele mele ar crăpa geamurile, şi în faţă nu văd decît roşu. Sunt foarte foarte foarte furioasă cînd îmi face cineva asta. Şi nu e că aşi avea uuu de ascuns dracu ştie ce, dar sunt al dracu de posesivă de cele mai multe ori. Dace ai ok-ul meu poţi linişit/ă să faci asta, dar dacă nu..ei bine pot sa am reacţii exagerate.

E rău?

Creioane?

Buf! spusesem eu.

Mi-am luat maxim ceva de nu se poate, şi chestia m-a scos din papuci de nervi.

De mai multe ori. Claunu' ăsta vesel mă caracterizează azi ceva de nu se poate!

Încă înghit în sec cînd/dacă merg la arte. Îmi doresc să mă despic în ruşine. Of. Urăsc că dramatizez, but the show must go on. Şi totuşi nu m-am mai simţit ca astăzi de mult timp. Foarte mult timp. M-am simţit ca acum un an (vai, vestigii antice din visteria monei), cînd ieşeam vara afară şi scoteam limba la alex cînd se dădea pe scooter.

În mijlocul camerei tronează cam tot ce ai nevoie daca vrei să pictezi pe sticlă tip old fashion: pensule, paletă, culori de ulei, acrilice, praf auriu, argintiu şi bronzuliu, ulei de in şi lac. Dracu mai ştie unde am pus terpinolul.

Am uitat să zic că mi-am cumpărat o carte pe ne-ve? De vreo două săptămîni şi trei zile. Exact.

Zînele punckiste din New York. Ştiu că sună cheesy, sau mama dracu mai ştie cum, dar mi se rupe; nu contează că sunt pentru o zi eu, tot insensibilă rămîn.

Şi promit solemn că dacă vreun nenorocit mă mai întreabă cum dracu-l cheamă pe unu şi pe altu de pe tricoul meu cu slipknot o să mă uit urît şi o să-l bag... mă abţin aici să expun pe larg ideile, dar cred că ai prins ideea.

Şi sunt unhappy.

Sau nu?

Roşu.

Pentru fiecare clipă în care mă strînge cineva în braţe eu îi dăruiesc o parte din căldura mea. Îmi laud prietenii din tabără cu fiecare ocazie, şi mă distrez cînd mă gîndesc de limba mea săltăreaţă de ardeleancă.

Pun multe poze ca să acopăr golurile, pentru că na. Esteticu omoară la noi.

Ating uşor fiecare tastă, aproape le mîngîi blînd. Las muzica să curgă prin neuronul meu plictisit.

Ăla unu, care se joacă ping-pong cu peretele.

De săptămîna viitoare voi avea card cu alocaţia din care o să pot să folosesc în mod practic şi personal fix pix *cenzurat*. Oarecum ironic să-mi plătesc contribuţia din o sumă infimă.

Am întîrziat cu cărţile la bibliotecă foarte mult. Ar trebui să le duc.

Mă enervează că nu pot accesa site-ul şcolii, nu se ştie din ce motive, dar asta nu m-a împiedicat să mă uit la failuri pe net.

Oamenii e mulţi şi proşti.

Roşu. Mult mult roşu. Pentru că pe lîngă faptul că e energie e culoarea mea preferată (şi o repet pentru a suta mia oară).

Sîngeriu.

Profund.

Adînc.