Nu pot să plîng pentru că n-am pentru cine sau pentru ce să vărs lacrimi. Îmi detesc condiţia de adolescentă lipsită de vreun Dumnezeu care să o încurajeze cînd şi cînd cu vreun lucru bun. La ce să mă mai chinui? pentru bani şi alte bunuri materiale pe care le voi revărsa din mine, ca o vomă galben-verzuie? Îmi detest lipsa de putere. Nu înţeleg la ce bun să mai simt vreo durere cînd nu sunt lovită, iar cuvintele devin atît de palide uneori, încît ajung să semene cu falangele Morţii.

Mă înconjor de mulţi oameni peste care vărs prostii. Vorbe, păreri insignifiante, voci slabe ce reverbrează neplăcut în gura mea. Nu mai am putere, sau chef, sau vlagă sau voinţă. vreau să mor cît mai repede, şi totuşi nu vreau să o fac. înmormîntările sunt prea scumpe iar eu vreau una extravagantă. vreau să am panglici brodate din mătase, nu plastic ieftin, vreau trandafiri uscaţi prinşi de coroane, nu proaspeţi, pentru că aşa ar fi prea fals. nu vreau coroane de brad pentru că atunci Crăciunul ar începe să miroasa a moarte, vreau ca şi sicriul meu să fie violet cu verde, cu muilte spirale desenate pe el, ca oamenii să vadă că veşnicia nu e dureroasă. vreau să iau cu mine jucăria mea preferată din pluş cu care dorm şi acum pentru că noaptea simt lipsa căldurii motanului meu mort. de ce să plîng. de ce să sper la mai bine cînd defapt eu nu mai vreau nimic.

tot ce scriu e trist, uneori, şi sincer îmi pare rău. mă consider teribil de caraghioasă pentru tot ce simt. şi ştiu că anul viitor o să rîd de mine, cea din prezent. de ce? de ce nu.

nu sunt taletată. nu vreau să fiu minţită cu sunt bună la ceva. poate cîndva mă voi fi perfecţionat suficient, dar acum... ei bine acum mi-e rău. mi-e greaţă, iar sîngele ce ţîşneşte din mine imi reaminteşte c viaţa e doar o fază. şi că totul o să se sfîrşească suficient de repede. de ce vor oamenii trai lung? să ajungă sclerozaţi, senili, pînă în punctul în care ajung paralizaţi lîngă persoana pe care au suportat-o zeci de ani. sau în cazuil mai puţin fericit cînd nu au pe nimeni lîngă ei şi ajung să-şi îngroape singuri coşciugul.

nu mă pot sinucide, deşi ideea e tentantă atunci cînd o scuip în aer, aşa cum îşi scuipă germanii cuvintele. dar mi-e frică. poate e instinctul de conservare.

dar eu tot îmi bag p**a-n ea de viaţă.

Lăcrimez des. Lacrimile imi răzbat pînă la buze. Numai pînă la buze. Vocea îmi e sinistru de înceată şi nu pot ţipa. Gîtul pulsează dureros cînd se rupe flegma vîscoasă din interiorul lui.

Ultimele zile viruşii s-au prelins din corpul meu înotînd iraţional de veseli în suluri întregi de hîrtie igienică proastă şi roz.

Mi-am simţit ca niciodată prezenţa căilor respiratorii cînd trageam în piept o halcă de aer. Doare ca dracu.

Am citit Misery de S. King şi Puşcăriaşiul de Kurt Vonnegut şi Violeta din safe de R. Ojog Braşoveanu în ultimele trei zile. Am ascultat muzică (mai rahitic la faza asta, totuşi) şi am început să citesc Zînele punkiste din New York de Martin Millar.

Mai dau cîte un mesaj din cele 80 rămase şi mai sun ca să mai consum din cele trei ore şi jumătate...

M-am crizat în linişte cînd mama îmi cotrobăia prin lucruri ca să facă curăţenie. Aşa mă enervează asta, să-mi caute cineva prin lucruri, atît de tare că obrajii captează tente rozalii, urletele mele ar crăpa geamurile, şi în faţă nu văd decît roşu. Sunt foarte foarte foarte furioasă cînd îmi face cineva asta. Şi nu e că aşi avea uuu de ascuns dracu ştie ce, dar sunt al dracu de posesivă de cele mai multe ori. Dace ai ok-ul meu poţi linişit/ă să faci asta, dar dacă nu..ei bine pot sa am reacţii exagerate.

E rău?