Sunt întradevăr deprimată acum. Nu am chef de nimeni. Nu-mi arde de vorbit şi mă doare capul şi abdomenul. Ok, exagerez, mă doare numai capul dar am vrut să pară chestia asta mai dramatică şi patetică, dar nici măcar d-asta n-am chef.
Am văzut că n-am scris nicio listă cu dorinţe pe anul ăsta, care nu ştiu de ce îmi pare nefast şi dubios de la început.
Theloniuous Monk – Sweet and Lovely.
Bizar, ciudat, abstract, absurd, dubios sunt cuvintele pe care-mi place la nebunie să le folosesc. A, şi înjurăturile. Înjur ca un birjar, mă uit urît şi…Şi atît.
Dirli da dirli da dirli dirli dirli da. Nu mai vreau să aud asta prea curînd că-mi vîjîie deja urechile. Nici de iele nu mai vreau să aud că mi s-a urît. Sunt obosită şi vlăguită.
A, şi mulţumesc lui dumnezeu că Roxana I. că a fost atît de drăguţă să mă ajute la mate. Chiar a fost frumos din partea ei.
acum eu sunt cea care-şi pierde nopţile cu nasu-n cărţi şi uită să mănînce pînă o doare stomacul.Am ceracăne negre dimineaţa şi arăt aproape lugubru. Pînă şi maică-mea mi-a zis acum cîteva zile cînd m-am făcut cu creion că arăt gothică. Lucru care parţial m-a flatat.
Nu mai am culori.
Crişan probabil mă aşteaptă sus pe un dulap şi aşteaptă să i se zică povestea iar eu zîmbesc în sinea mea.
Acum cîteva minute îmi doream cu ardoare să plîng. Să-mi curgă orice veselie şi gînd. Dar nu. Nu acum.
Sunt urîtă cînd plîng. Puţini m-au văzut vreodată că plîng. Cînd plîng arăt bătrînă şi disperarea îmi parazitează vocea care se rostogoleşte din piept în hohote guturale.
Sunt veselia morţii. Sunt moarta veseliei.
Uneori vreau să scriu optimist, să rîdă lumea, să fiu hilară.
Dar nu.
Acum nu.
Poate cînd ..
Poate nu.
Vreau o sticlă cu linişte vîscoasă şi acrişoară.

Nu pot să plîng pentru că n-am pentru cine sau pentru ce să vărs lacrimi. Îmi detesc condiţia de adolescentă lipsită de vreun Dumnezeu care să o încurajeze cînd şi cînd cu vreun lucru bun. La ce să mă mai chinui? pentru bani şi alte bunuri materiale pe care le voi revărsa din mine, ca o vomă galben-verzuie? Îmi detest lipsa de putere. Nu înţeleg la ce bun să mai simt vreo durere cînd nu sunt lovită, iar cuvintele devin atît de palide uneori, încît ajung să semene cu falangele Morţii.

Mă înconjor de mulţi oameni peste care vărs prostii. Vorbe, păreri insignifiante, voci slabe ce reverbrează neplăcut în gura mea. Nu mai am putere, sau chef, sau vlagă sau voinţă. vreau să mor cît mai repede, şi totuşi nu vreau să o fac. înmormîntările sunt prea scumpe iar eu vreau una extravagantă. vreau să am panglici brodate din mătase, nu plastic ieftin, vreau trandafiri uscaţi prinşi de coroane, nu proaspeţi, pentru că aşa ar fi prea fals. nu vreau coroane de brad pentru că atunci Crăciunul ar începe să miroasa a moarte, vreau ca şi sicriul meu să fie violet cu verde, cu muilte spirale desenate pe el, ca oamenii să vadă că veşnicia nu e dureroasă. vreau să iau cu mine jucăria mea preferată din pluş cu care dorm şi acum pentru că noaptea simt lipsa căldurii motanului meu mort. de ce să plîng. de ce să sper la mai bine cînd defapt eu nu mai vreau nimic.

tot ce scriu e trist, uneori, şi sincer îmi pare rău. mă consider teribil de caraghioasă pentru tot ce simt. şi ştiu că anul viitor o să rîd de mine, cea din prezent. de ce? de ce nu.

nu sunt taletată. nu vreau să fiu minţită cu sunt bună la ceva. poate cîndva mă voi fi perfecţionat suficient, dar acum... ei bine acum mi-e rău. mi-e greaţă, iar sîngele ce ţîşneşte din mine imi reaminteşte c viaţa e doar o fază. şi că totul o să se sfîrşească suficient de repede. de ce vor oamenii trai lung? să ajungă sclerozaţi, senili, pînă în punctul în care ajung paralizaţi lîngă persoana pe care au suportat-o zeci de ani. sau în cazuil mai puţin fericit cînd nu au pe nimeni lîngă ei şi ajung să-şi îngroape singuri coşciugul.

nu mă pot sinucide, deşi ideea e tentantă atunci cînd o scuip în aer, aşa cum îşi scuipă germanii cuvintele. dar mi-e frică. poate e instinctul de conservare.

dar eu tot îmi bag p**a-n ea de viaţă.

Demolată.

Sunt lividă şi îmi dorec sî plîng, dar am impresia că dacă voi face asta îmi vor exploda ochii.

Şi e o prostie şi prin ea îmi dau seama că ai mei sunt avari. Doamne! Dacă setea lor de bani ar fi astîmpărată cred că ei tot nu s-ar putea opri. Ok, înţeleg, nu suntem pe lista primulor 100 cei mai bogaţi oameni dar totuşi să înceapă să urle şi să mă pălmuiască pentru un ghiozdan şi 80 de lei tot mi se pare absurd.

Eh. Nu cred că merită să vorbesc de asta prea mult. Esenţialul: mi-am găsit ghiozdanul; fete aveau dreptate, era la Papiu, iar minte îmi joacă feste; ai mei sunt nişte epileptici crizaţi fără simţul măsurii şi cu o lăcomie incredibilă.

Îmi cer scuze pentru tata, e puţin dement/violent/crizat cînd e nervos. Regret neplăcerile create.

Îmi pare rău că am plîns, dar disaperarea încurcă raţiunea rău de tot. Sunt distrusă. Efectiv. Nu mai pot face nimic. Sunt complet goală şi singură. Şi căscată, de ce să nu recunosc? Schizofrenia mea atinge cote înalte daca am fost în stare să plec de la şcoală fără ghiozdan.

Îi mulţumesc Minei, Edinei şi Teodorei pentru că au insistat pînă m-au convins să merg şi la şcoală împotriva voinţei mele. Mi-e greu să recunosc asta, dar sunt o căscată iresponsabilă şi capsomană. Poate că faptul că realizez asta mă demorealizează cu totul. Mă copleşeşte şi mă dărîmă.

De ce toate vinerile mele îmi merge îngrozitor de prost? De ce? N-am făcut lucruri suficient de rele ca să pot merita chestia asta. Şi e frustrant că se întîmplă cu regularitate, de parcă Soarta, curvă fiind, îşi setează ceasul special pentru mine, ca nu cumva să mă rateze.

Viaţa e cea mai mare curvă, are tendinţa perversă de a ne fu*te pe toţi acolo unde doare mai rău. Şi am menţionat că n-am decît cinţpe ani? Aţa de pe musorul existenţei mele de abia e la început.

Nu mă pot comporta normal.

Azi mi-am îndreptat pentru prima oară în viaţă bretonul. Nu ştiu de ce. N-are rost, că oricum nimic nu mă poate modifica sufient cît să merite osteneala. În cazul unei neînţelegeri a ceea ce am scris, sunt ca dracu.

Şi nimeni nu poate nega asta.

Optimism absolut debordant.

Poţi să zici că o zi îţi merge rău întradevăr, numai în momentul în care ţi-ai vărsat budincă pe pantaloni şi te-ai şi ars cu ea. Dacă ai noroc toţi o să facă mişto de tine şi o să capeţi o pereche de pantaloni la fel de jegoşi şi antici ca şi cei pe care tocmai i-ai dat jos.
Ăsta e un început mirific pentru o poveste nu crezi?
Dacă povestea continuă cu privitul peteţilor FĂRĂ firşorul de salivă caracteristic la colţul gurii e clar că şi-a pierdut din farmec.
Dacă asculţi aceeaşi melodie deja pentru a 15-a oară trebuie să admiţi că ai o problemă. Foarte gravă. Trebuie să-ţi dai seama că asculţi a 100-a oară ca sa fii sigur că eşti ok.

Dacă oamenii te întrabă de zeci de ori de ce eşti supărat fii sigur că au o problemă. Oare cînd s-o fi dus ei ultima oară la psiho? cu terminaţia log sau pat, după caz.

Aflu şi eu o veste bună dar sper să nu plătesc chiar cu viaţa mea pentru ea, alalei flăcăi şi fete!

Bine, exagerez, dar tot sunt sceptică în ceea ce priveşte faptul că s-ar putea să fiu killărită cu cornuri şi lapţi la şcoală. Sau poate o să-mi tai gîtlejul vreo profă în cădere cu o bucată de hîrtie.O bucată foarte ascuţită de hîrtie, subliniez!

Ştiu, optimismul meu te copleşeşte ca lama pe venă.

Poate că totuşi diminaţa să nu aflu că Alex are vreun apointment neprevăzut şi mă lasă iar să aştept minute în şir pînă mă stigă mă-sa că no. Nu, mă-sa-i femeie de treabă. Numa el mă mai enervează uneori.

Of, pocnila-ş, da poate-mi fracturez şi-o coastă-n proces, deci mai ghini nu.

Rugaţi-vă deci întru sufletul meu să nu mor mîine sub nicio formă sau motiv. Şi să nu apuc la lame.

Fenx.

Scuip fumul de tigara ca sa se lipeasca de aer si sa devina transparent si buzele sa mi se sudeze ca sa mor asfixiata cu gustul ingrozitor de Kent.
-Poti sa o fumezi toata.
Am tras adanc in piept ca sa ma asigur ca moartea e iminenta si apoi am inceput sa tusesc. Corpul meu voia sa sa se autoconserve si nu voia sa explodeze desi dadea de inteles asta.
Si saliva mea miroase a putrezit. De asta prefer sa fumez foarte foarte rar.
-Ai tras in piept?
Da, am tras in piept, si am inceput sa ametesc. Atunci in gand ii sopteam Minei ca e un geniu daca vrea sa-si innece suferita asa. Chiar nu are niciun efect.
Am aflat ca motivul pentru care oamenii se apuca de tampenii o fac doarca sa scape de senzatiile nasoale inlocuindu-le cu altele de aceeasi intensitate. Sau asta citisem aseara in Adolescentul lui Dostoiewsky? oamenii aia erau prea innecati in idealuri stupide.
Nu gasesc nicio semnificatie sau sens si vreau sa crap dracu odata.
Sau cel putin sa plang intr-o camasa de forta.

Mă gîndesc.

Şi mă gîndesc la fel de fel de lucruri. Mă gîndesc la cadoul pentru Babi, mă gîndesc uneori la Dragoş, mă gîndesc ca Sebi n'a avut cînd să mă îmbraţişeze, cît de bine m'am distrat luptandu'ma cu Alex...

Simţeam că trăiesc atunci, că strîngîndu'i braţele eu trăiesc. Eu simt. Simţeam că sunt puternică, chiar dacă el mă domina. Am rămas la o remiză şi'mi doream ca bataia noastră să continue la nesfîrşit. Eu să'l izbesc şi el să mă pună la pămînt. Atunci simţeam că sunt...eu.

Mă gîndesc la Minervele mele. Una cît se poate de palpabilă şi una născută din imaginaţia mea. Pe cea reală o iubesc mai mult.

Mă lovesc de mine însemi ca într'un pahar de sticlă. Sau unul de plastic, de unică folosinţă. Nu vreau să vorbesc în cuvinte mari. Nu întotdeauna. Nu sunt distinsă, sau elegantă. Nu pot fi. Nu vreau să fiu. Vreau uneori să mă dizolv. Să fiu o aspirină.

Şi nu pot fi. Nu sunt genială, şi recunosc că mi-e ciudă. O ciudă imensă că nu pot dovedi întradevăr nimic. În fond, nici n-am de ce. Oricum am uneori impresia că nu sunt adevărată.

Sunt freaky. În sensul mediocru al cuvîntului.

E rău?

Dar poate nu contează aşa mult.

Mă enervează că sunt trasă la xerox. Cîte adolescente n-or fi ca mine?

Trist. Foarte foarte trist.

De ce uneori suntem toţi la fel?

Am răsfoit reviste vechi. Reviste acum 6 ani. Cool girl şi alte prostii. Am tăiat jos imagini şi poze şi cuvinte şi litere. Acum recreez o altă lume în fiecare colaj. Şi nu le fac pentru mine. Le fac întodeauna pentru cineva. Mă simt uneori atît de goală că încep să creez şi să recreez lumea altor oameni.

Mă gîndesc la ce-ar trebui să visez. La ce-ar trebui să fac. Mă enervez îngrozitor pe ai mei. Simpla lor imagine mă face să mă încordez violent şi dureros. Mă enervează chipurile lor. Mă scoate din minti cînd mă cearta din orice prostie şi nu am voie să ripostez. Şi dacă ripostez devin carevasăzică obraznică. Şi asta mă înfurie şi mai rău. Mă înfurie vocea lor uneori ironică, uneori sadică. Mă înfurie ameninţările lor. Mă enervează cumplit obsesiile lor.

Şi atunci imi doresc să mor.

Îmi doresc să nu mă fi născut niciodată.

N-am curajul necesar să mă sinucid şi atunci devin laşă. Sinucigaşii sunt adesea megalomani după moarte, în mocile lor scrisori de adio: nimeni nu m-a forţat să fac asta. Normal, aşa ei dovedesc că ei au avut suficient curaj fără să fiu împinşi sau încurajaţi de la spate de cineva.

Dar sunt şi proşti. Probabil şi eu sunt proastă dar cel puţin nu încerc să mă ascund.

Viaţa e printre puţinele lucruri care ţi se oferă o data. (Şi iar mă apuc să fac teoria lu peşte.)

Nu vreau să scriu texte moralizatoare şi optimiste. Pur şi simplu nu pot fi optimistă atunci cînd scriu.

Pentru că defapt nu sunt optimistă. Eu am vrut să mă schimb ca să nu mai cad aşa des în semi/mini depresii.

Şi mă urăsc pentru toate sentimentele mele.

Urăsc că sunt megalomană atuni cînd sunt tristă, şi că defapt sunt un nimeni.

Viaţa mea e un imens teatru gol. Lojile ar trebui să fie umplute cu oameni.

Linişte şi eu jucînd mereu acelaşi rol de doi bani scris de un scenarist de mîna a 14-a.

Eu fiind actorul prost şi incompetent.

Eu dansînd stîngaci pentru că nu există un coregraf care să mă îndrume.

Eu plîngînd fals, scoţînd sunete stupide şi artificiale, de plastic.

Eu ocupînd scena cu corpul meu unflat şi rece şi mort.

Şi m-apuc să rîd prosteşte.

YupY(titlul e bullshit)

Am început să scriu în fiecare zi cu altă culoare. În curînd blogul meu va arăta ca un papagal.

Va semana cu Bruno, păsăroiul meu sălbatic de baltă. bine, recunosc, e doar sălbatic, că nu se omoară după apă. E verde cu albastru şi galben şi negru. Bine, în concluzie blogul a întrecut papagalul 1-0 pentru blog.

Azi voi opta pentru culoarea gri. Pentru că am desenat cu creionul azi noapte. Pînă m'a executat mama în pat să dorm.

De două ori.

În 3 ore.

Of.

Încep să fac schiţe cu killing. Urît.

Toată ziua am ascultat muzică. Aveam impresia că mă va ajuta.

Ador muzica. Am pentru fiecare stare un gen pe care'l agreez. De asta pare ciudat uneori cînd te uiţi la mine'n calculator de pestriţele melodii ce'l domină. De la hard rock la jazz. De la funk la goth. De la simfonică la rap. Şi tot aşa.

Vreau să scriu proză. Mi'am făcut un blog special pentru asta, pentru creaţie în general.

Momentan n'am decît o poezie. Nu mai scriu în versuri. A devenit banal şi fad. Şi lipsit de sens.

Am trimis poeziile la concursul din Arad. N'am trimis însă taxa de participare. Of. Mîine o trimit.

Încep să vreau să particip la fel de el de concursuri. Pe cont propriu. Detest profa de romînă chiar dacă e drăguţă, şi cred că şi ea numai mă suportă. Săraca. Mi+e dor de fosta profă. Pe bune, e aşa calumea tipa, e tînără şi m'a încurajat să scriu, şi na, chiar mi'a propus să mă înscriu pentru o bursă. Şi mă gîndesc dacă merit.

Of. Ai remarcat cît de des oftez?

Ar trebui să'mi...găsesc o altă pasiune? Inutil. Absolut inutil, oricum sunt cam praf la tot ce fac, de ce să mai dau rateuri şi altundeva? Căcat, normal că dacă mi se iveşte ocazia încerc ceva nou, nu mă pot abţine. Aşa a fost şi la handball, a fost amuzant anul, dar nu îmi dau seama cît a meritat. Tot praf sunt. Vara mi'am futut'o că am fost epuizată. Poate doar faptul că le'am cunoscut pe fete. Nici asta n'a prea ajutat dacă stau şi mă gîndesc. Într'un fel de asta m'am dus la papiu... Am văzut că se descurcau.

Cu Eve era tare. Şi cu Bia şi Cris. Timi era drăguţă cu mine, şi Ale m'a încurajat la meci cînd plîngeam. Of, toate sunt grozave, dar eu nu's de calibrul lor. Toate sunt profesioniste, numai eu sunt praf. Of şi junioarele 3 sunt toate calumea. Cu ele m'am împrietenit prima dată. Ele m'au primit ca pe una de'a lor. Le păream teribil de amuzantă. Poate chiar aşa eram pentru ele.

M'am chinuit degeaba 11 luni, că n'am făcut niciun progres vizibil. Ture de alergări, kilometrii pe stadion, alergări în nisip, alergări pe dig... toate inutile. Sunt un rebut.

Mi'am dat seama că începe să'mi placă expresia asta: sunt un rebut. Un eşec. Poate pentru că e adevărată. Ceea ce e întradevăr trist.

Totul se întîmplă cu un scop. Cred că asta e una din devizele mele preferate atunci cînd se întîmplă ceva rău. Pentru că se întîmplă.

Am găsit la bibleotecă cartea lui Caius Dobrescu, şi am fost şocată: văzusem volumul de mai multe ori, dar pur şi simplu mi'a fost frică să'l iau.

Vineri am avut curaj.