Fraze din mintea unei curve. Ipotetic vorbind.

-Tu ce mă-ta vrei?
Bine, nu-mi zice chiar aşa, dar asta-mi zice privirea ei. Dacă n-aşi fi una din ele aşi zice că muierile-s alea mai mari scorpii. Da’ nu-s. Bărbaţii îs mai porci.
Îmi dă totuşi pachetu’ de prezervative pe care-l bag în geantă. Futu-i morţii mă-sii că iar le-au scumpit. Nici să ţi-o mai tragi nu poţi, că-i prea scump. Rămîn fără clienţi dacă scumpesc tarifu.
În parlament mai toţi îs bărbaţi, deci practic sîntem conduşi de porci. Naşpa. Nasol.
Da’ totuşi porcii ăştia îmi asigură mie pita, deci nu fac bot. Nici cînd îmi cer scîrboşeniile alea de le văd pe net. Tîmpiţii dracu, ăia cred că tot ce zboară se mănîncă. Mănîncă căcat.Da, asta fac. Şi îs fericiţi cu asta.
Un gagiu tînăr îmi ţine uşa deschisă şi io îi fac cu ochiu. Simpatic puştiu.
Jigodia de la casă mi-o dat d-alea naşpa, cu gust de căpşuni. Data viitoare o dau în mă-sa. Adică n-am înţeles. Bine măcar că nu-mi au clienţii preferinţe. Îs aşa destul de frustraţi sexual cu nu-i mai doare-n cot de nică. Ei să se sloboade ş-apoi gata. Toţi merg zburdalnici la nevestele lor la fel de frustrate sexual şi psihic care le fac crize, şi apoi ăia se simt naşpa şi iar vin la mine. Aşa merge treaba. Şi cu cît îi mai naşpa de ei cu atît îi mai bine de mine.
Pana mea, îmi sună telu. E Fane. N-am chef să-i răspund. S-o învăţat pe moca jigodia naibii, că dacă ta’so lucră la amanet hopa şi ăsta cum ştie c-am datorii cum se prezintă iute cu rînjetu lui de cretin pe faţă la ‘datorie’. Are impresia că io tre să fac normă, 8 ore pe zi ca la întreprindere. Să i-o zică lu mutu’ de la madrid, sau barcelona sau unde dracu îi.
Iar sună telu. Amu e număr necunoscut. La ăsta răspund. O tanti începe să-mi urle în urechi şi regret că l-am deschis. Să mă lase dracu’n pace, că am şi io problemele mele şi fără să se plîngă ea că-i merge ficioru la curve. Şi ce dacă merge, măcar aşa el prinde experienţă şi noi mălai. Banu’ tre să circule.



Nu Ştiu neapărat ce înseamnă ce-am scris, şi oricum la ora 2 dimineaţa nici să n-ai pretenţii de coerenţă de la mine. dar îmi pare mişto şi habar n-am cun să contiunui. A, şi pentru potenţialii băgători de zemă: e fictiv.

I do not care. Got it?

Şi dacă crezi că-mi pasă te înşeli dăo-n mă-sa.

Voi fi mereu pierdută între rai şi iad pe un pămînt simplu şi gri. Voi fi mereu solidă, cu ochii căprui şi părul închis aproape negru. Nu voi putea fii niciodată o anorexică rahitică. Mi-am secat ani buni ca să învăţ să nu-mi pese şi acum îmă ceri să fiu o fiinţă complexată de şuncile mele. E, uite că nu-s. Nu mă **** grija de cum arăt. Ambalajul e ieftin, oricare ar fi el. Ochii denodă inteligenţa, sprîncenele arată ce senzaţii încerci la momentul acela şi mimica feţei îmi ajunge. Nu-mi pasă cum arată oamenii şi cer acelaşi lucru. Dacă nu poţi privi mai departe de corpul meu, atunci nu te uita deloc, cine ştie ce bau-bauri se ascund sub piele. Poate, cine ştie, mai sufăr de nevroze cronice sau acute.

Şi ce dacă am şoldurile mari?

Şi ce dacă nu-s feminină? de ce mă freci în fiecare zi la melodie cînd vezi că nu reacţionez? Nu-mi pasă. Damn!

Şi ce dacă nu se benoclează niciun cretin la mine? Te freacă grija că nu o sa ma ***? Cu atît mai bine, măcar nu o să mai fac vreun plod să suprapopulez planeta asta bolnavă.

Sper să mor cardiacă şi diabetică şi de insuficienţă respiratorie ca să-ţi dau satisfacţia după care tînjeşti ori de cîte ori îmi povesteşti poveşti fără Feţi Frumoşi, numai cu balauri care-mi mănîncă mie ficaţii şi inima şi sufletul, şi cu sore medicale chiar mai grase decît mine care îmă vor da o supradoză de insulină sau o să încurce borcanele şi o să-mi injecteze o porţie zdravănă de potasiu, şi cum o să apar la tv cu un cîrd de lacrimi false îmbrăcate strident în haine cu 3 nr mai mici care nu m-au cunoscut niciodată. Şi atunci printre lacrimi o să văd cum rînjeşti satisfăcută şi o să aud un murmur de satisfacţie.

Inima mea va ceda în timp ce o să mă tîrăsc spre acele lungi cu care-mi caut printre valurile de grăsime venele învelite protector de osînză. Şi atunci vei fii fericită, tu cu tot neamul tău de slăbănogi.

Dar defapt nu o să mă pot mişca de loc, picoiarle se vor lipi scîrbos unul de altul transformînu-mă într-un monstru marin.

Şi atunci vei rînji fericită.

Cel mai prost din curtea şcolii

shhhh

Şi uneori mă simt mică, ignorată, plăpîndă (ăsta da oximoron frate!)

Dinozauri mici pufoşi roz şi moi. Şopîrle îngrozitoare. Animale de casă. Şi-ţi vine să ţopăi.

*Uneori te simţi singură nu-i aşa?*

Uneori mă simt cămilă. Mă simt ca şi cum aşi fi un animal.

Sunt o jucarie de pluş.

Creme împrăştiate pe podele verzi.

Clepsidre sparte cu nisipul curgînd printre pixurile verzi şi de cremă de pantofi.

Şi poate uneori visez.

Ţi poate zbor printre văi adînci şi seci şi pline şi goale.

Trec peste munţi din sîni imenşi cît nişte nuci (ca să vezi ironie) şi apoi curg înspre pubisul chel al damei de companie.

Clic.

Click.

Un purice sare pe o floare cu petale rotuuuuundeeeeeee.

-

...

Boing.

Onomatopee şi filozofie.

Niciuna nu ţine de foame.

Oasele pocnesc, se sfărîmă şi se împrăştie. Apoi părul ia foc. Carnea se încreţeşte ca şi coaja unui măr fostâ/ex rumen.

Smily face. :)

Luna ridică sprîncenele şi zîmbeşte ca-ntr-un clişeu sepia.

Black and white.

Azi am foist la film.

Avatar. Hm.

Am furgăsit un leu. Hm.

Wink.

Sometimes I need to be loved.

Or not.

Mă gîndesc.

Şi mă gîndesc la fel de fel de lucruri. Mă gîndesc la cadoul pentru Babi, mă gîndesc uneori la Dragoş, mă gîndesc ca Sebi n'a avut cînd să mă îmbraţişeze, cît de bine m'am distrat luptandu'ma cu Alex...

Simţeam că trăiesc atunci, că strîngîndu'i braţele eu trăiesc. Eu simt. Simţeam că sunt puternică, chiar dacă el mă domina. Am rămas la o remiză şi'mi doream ca bataia noastră să continue la nesfîrşit. Eu să'l izbesc şi el să mă pună la pămînt. Atunci simţeam că sunt...eu.

Mă gîndesc la Minervele mele. Una cît se poate de palpabilă şi una născută din imaginaţia mea. Pe cea reală o iubesc mai mult.

Mă lovesc de mine însemi ca într'un pahar de sticlă. Sau unul de plastic, de unică folosinţă. Nu vreau să vorbesc în cuvinte mari. Nu întotdeauna. Nu sunt distinsă, sau elegantă. Nu pot fi. Nu vreau să fiu. Vreau uneori să mă dizolv. Să fiu o aspirină.

Şi nu pot fi. Nu sunt genială, şi recunosc că mi-e ciudă. O ciudă imensă că nu pot dovedi întradevăr nimic. În fond, nici n-am de ce. Oricum am uneori impresia că nu sunt adevărată.

Sunt freaky. În sensul mediocru al cuvîntului.

E rău?

Dar poate nu contează aşa mult.

Mă enervează că sunt trasă la xerox. Cîte adolescente n-or fi ca mine?

Trist. Foarte foarte trist.

De ce uneori suntem toţi la fel?

Am răsfoit reviste vechi. Reviste acum 6 ani. Cool girl şi alte prostii. Am tăiat jos imagini şi poze şi cuvinte şi litere. Acum recreez o altă lume în fiecare colaj. Şi nu le fac pentru mine. Le fac întodeauna pentru cineva. Mă simt uneori atît de goală că încep să creez şi să recreez lumea altor oameni.

Mă gîndesc la ce-ar trebui să visez. La ce-ar trebui să fac. Mă enervez îngrozitor pe ai mei. Simpla lor imagine mă face să mă încordez violent şi dureros. Mă enervează chipurile lor. Mă scoate din minti cînd mă cearta din orice prostie şi nu am voie să ripostez. Şi dacă ripostez devin carevasăzică obraznică. Şi asta mă înfurie şi mai rău. Mă înfurie vocea lor uneori ironică, uneori sadică. Mă înfurie ameninţările lor. Mă enervează cumplit obsesiile lor.

Şi atunci imi doresc să mor.

Îmi doresc să nu mă fi născut niciodată.

N-am curajul necesar să mă sinucid şi atunci devin laşă. Sinucigaşii sunt adesea megalomani după moarte, în mocile lor scrisori de adio: nimeni nu m-a forţat să fac asta. Normal, aşa ei dovedesc că ei au avut suficient curaj fără să fiu împinşi sau încurajaţi de la spate de cineva.

Dar sunt şi proşti. Probabil şi eu sunt proastă dar cel puţin nu încerc să mă ascund.

Viaţa e printre puţinele lucruri care ţi se oferă o data. (Şi iar mă apuc să fac teoria lu peşte.)

Nu vreau să scriu texte moralizatoare şi optimiste. Pur şi simplu nu pot fi optimistă atunci cînd scriu.

Pentru că defapt nu sunt optimistă. Eu am vrut să mă schimb ca să nu mai cad aşa des în semi/mini depresii.

Şi mă urăsc pentru toate sentimentele mele.

Urăsc că sunt megalomană atuni cînd sunt tristă, şi că defapt sunt un nimeni.

Viaţa mea e un imens teatru gol. Lojile ar trebui să fie umplute cu oameni.

Linişte şi eu jucînd mereu acelaşi rol de doi bani scris de un scenarist de mîna a 14-a.

Eu fiind actorul prost şi incompetent.

Eu dansînd stîngaci pentru că nu există un coregraf care să mă îndrume.

Eu plîngînd fals, scoţînd sunete stupide şi artificiale, de plastic.

Eu ocupînd scena cu corpul meu unflat şi rece şi mort.

Şi m-apuc să rîd prosteşte.

Mestec disperată merele. Nu ştiu de ce. Parcă suntem iepuri, atîtea mere mîncăm. Zgîrii cu unghia coaja fructului, cauzîndu-i zeci de răni din care mă aştept să se scurgă viaţa.

Mestec fără să înghit. Aştept. Bat din picior ca o dementă. Nu şti de ce sunt agitată. Bine, poate am un motiv. Poate viaţa mea pare

Habar n-am ce vreau să zic. Mă pierd printre cuvinte.