Demolată.

Sunt lividă şi îmi dorec sî plîng, dar am impresia că dacă voi face asta îmi vor exploda ochii.

Şi e o prostie şi prin ea îmi dau seama că ai mei sunt avari. Doamne! Dacă setea lor de bani ar fi astîmpărată cred că ei tot nu s-ar putea opri. Ok, înţeleg, nu suntem pe lista primulor 100 cei mai bogaţi oameni dar totuşi să înceapă să urle şi să mă pălmuiască pentru un ghiozdan şi 80 de lei tot mi se pare absurd.

Eh. Nu cred că merită să vorbesc de asta prea mult. Esenţialul: mi-am găsit ghiozdanul; fete aveau dreptate, era la Papiu, iar minte îmi joacă feste; ai mei sunt nişte epileptici crizaţi fără simţul măsurii şi cu o lăcomie incredibilă.

Îmi cer scuze pentru tata, e puţin dement/violent/crizat cînd e nervos. Regret neplăcerile create.

Îmi pare rău că am plîns, dar disaperarea încurcă raţiunea rău de tot. Sunt distrusă. Efectiv. Nu mai pot face nimic. Sunt complet goală şi singură. Şi căscată, de ce să nu recunosc? Schizofrenia mea atinge cote înalte daca am fost în stare să plec de la şcoală fără ghiozdan.

Îi mulţumesc Minei, Edinei şi Teodorei pentru că au insistat pînă m-au convins să merg şi la şcoală împotriva voinţei mele. Mi-e greu să recunosc asta, dar sunt o căscată iresponsabilă şi capsomană. Poate că faptul că realizez asta mă demorealizează cu totul. Mă copleşeşte şi mă dărîmă.

De ce toate vinerile mele îmi merge îngrozitor de prost? De ce? N-am făcut lucruri suficient de rele ca să pot merita chestia asta. Şi e frustrant că se întîmplă cu regularitate, de parcă Soarta, curvă fiind, îşi setează ceasul special pentru mine, ca nu cumva să mă rateze.

Viaţa e cea mai mare curvă, are tendinţa perversă de a ne fu*te pe toţi acolo unde doare mai rău. Şi am menţionat că n-am decît cinţpe ani? Aţa de pe musorul existenţei mele de abia e la început.

Nu mă pot comporta normal.

Azi mi-am îndreptat pentru prima oară în viaţă bretonul. Nu ştiu de ce. N-are rost, că oricum nimic nu mă poate modifica sufient cît să merite osteneala. În cazul unei neînţelegeri a ceea ce am scris, sunt ca dracu.

Şi nimeni nu poate nega asta.

I do not care. Got it?

Şi dacă crezi că-mi pasă te înşeli dăo-n mă-sa.

Voi fi mereu pierdută între rai şi iad pe un pămînt simplu şi gri. Voi fi mereu solidă, cu ochii căprui şi părul închis aproape negru. Nu voi putea fii niciodată o anorexică rahitică. Mi-am secat ani buni ca să învăţ să nu-mi pese şi acum îmă ceri să fiu o fiinţă complexată de şuncile mele. E, uite că nu-s. Nu mă **** grija de cum arăt. Ambalajul e ieftin, oricare ar fi el. Ochii denodă inteligenţa, sprîncenele arată ce senzaţii încerci la momentul acela şi mimica feţei îmi ajunge. Nu-mi pasă cum arată oamenii şi cer acelaşi lucru. Dacă nu poţi privi mai departe de corpul meu, atunci nu te uita deloc, cine ştie ce bau-bauri se ascund sub piele. Poate, cine ştie, mai sufăr de nevroze cronice sau acute.

Şi ce dacă am şoldurile mari?

Şi ce dacă nu-s feminină? de ce mă freci în fiecare zi la melodie cînd vezi că nu reacţionez? Nu-mi pasă. Damn!

Şi ce dacă nu se benoclează niciun cretin la mine? Te freacă grija că nu o sa ma ***? Cu atît mai bine, măcar nu o să mai fac vreun plod să suprapopulez planeta asta bolnavă.

Sper să mor cardiacă şi diabetică şi de insuficienţă respiratorie ca să-ţi dau satisfacţia după care tînjeşti ori de cîte ori îmi povesteşti poveşti fără Feţi Frumoşi, numai cu balauri care-mi mănîncă mie ficaţii şi inima şi sufletul, şi cu sore medicale chiar mai grase decît mine care îmă vor da o supradoză de insulină sau o să încurce borcanele şi o să-mi injecteze o porţie zdravănă de potasiu, şi cum o să apar la tv cu un cîrd de lacrimi false îmbrăcate strident în haine cu 3 nr mai mici care nu m-au cunoscut niciodată. Şi atunci printre lacrimi o să văd cum rînjeşti satisfăcută şi o să aud un murmur de satisfacţie.

Inima mea va ceda în timp ce o să mă tîrăsc spre acele lungi cu care-mi caut printre valurile de grăsime venele învelite protector de osînză. Şi atunci vei fii fericită, tu cu tot neamul tău de slăbănogi.

Dar defapt nu o să mă pot mişca de loc, picoiarle se vor lipi scîrbos unul de altul transformînu-mă într-un monstru marin.

Şi atunci vei rînji fericită.

Cel mai prost din curtea şcolii

Obsesii cu şi despre păr. Sad.

Şi mă întreb uneori de ce mai respir.

De parcă ar avea vreun rost.

Sub apă mă simţeam în siguranţă. Nu'mi păsa cine mă vede că stau în poziţia de făt.

Stăteam pînă credeam că voi deveni inconştientă. Apoi mă desfăceam pentru că mă dureau braţele şi luam două guri zdravene de aer. Apoi o luam de la capăt.

Ador să înot. Odată chiar am cîştigat un pariu pe chestia asta. Am înotat 42 de ture de bazin într'o zi. Asta însemna cam 1050 de metri. Nici pînă azi nu mi'am primit premiul. Futu'i.

Mă amuz/enervez cînd mă întreabă cîte unu' : Te'ai tuns?

Nu dragă, mi'am pus extensii. Imbecilule.

Cînd fetele sunt cele cu remarca nu zic nimic, dar cînd un băiat îmi face o remarcă de gen jur că'mi vine să'l strîng de gît. Defapt ăsta era unul din lucrurile ce'mi plăceau la compania băieţilor : chiar dacă observă vreo schimbare îşi ţin gura pentru că li se rupe. Am părul scurt ok? şi ce te fute grijania în halul ăsta dragoste? Ţi'e frică că nu mai sunt eu dacă nu mai am păr lung? Să'ţi fie frică luate'ar dracu!!

Vrei să ştii de ce m'am tuns?

Uite răspunsul mult aşteptat: de ce nu?

Vă plăceam mai mult cu părul lung? Şi de ce n'a spus nimeni nimic atunci? E prea tîrziu pentru păreri de rău. Iar eu sunt ultima căreia îi pare rău.

I'm not a cool dude whit long hair any more.

So what?

Îmi urăsc sentimentele. Îmi detest hormonii şi înjur în stil mare fericirea.

Am ochii roşii şi cearcăne.

Am unghiile scurte şi răbdarea e'n pauză de masă. Aştept ceva.

Mă întreb ce.

Casc.

Nu'mi recunosc eu'ul de acum 12 luni din jurnalul din carneţelul cu pătrăţele ascuns sub pat să nu'l găsească mama. Ce mă stresează fazele astea, să'mi cotrobîiască mama prin lucruri. Şi nu că aşi avea ceva de ascuns, ci că n'are încrederea ce'o trîmbiţează în sus şi'n jos. La dracu!

Nu ies în oraş nu pentru că n'aşi găsi pe cineva pe care să'l tîrăsc după mine ci pentru că nu'mi place chestia asta "ieşitu'n oraş" mă stresează. E doar junkfood şi poveşti insipide pe care le uiţi atît de repede încît parcă n'au existat vreodată. Eventual o beţie. Nu mă prea încîntă perspectiva ca să fiu sinceră. Există doar cîteva persoane cu care mi'ar plăcea să povestesc pe rupte, dar atunci rarele ocazii cînd scot nasul pe afară nu ar mai fii atît de speciale.

Nu, nu'i nici trist nici urît. Nu'i domeniul meu.

E trist că nu sunt amuzantă. Of.

Futu'i.