Zbang.

Multe şi mărunte. Biine, mint. Nu-s mărunte.

Bri a născut-o pe Sofia Iana.

Eu am mîine am olimpiada de TIC şi pentru asta practic am mîncat manualul. Iar proiba practică îmi mănîncă nervii. Sunt puţin stresată din cauza olimpiadei. Îmi doresc foarte tare să ajung la naţională. Habar-n-am de ce. Mi-am pierdut orice dorinţă sau scop. Încerc să-mi dau seama dacă am intrat în depresie sau ceva, deşi nu cred.

Sunt obsedată de Taxi. Nu ştiu de ce.

Nu mai simt nimic. Nici furie nici răzvrătire nici teamă sau speranţă. Nu-mi mai doresc nimic.

Nu mai sunt atentă şi îmi simt creierii plaţi. Nu pot să mă concentrez prea mult timp, şi nu-mi mai pot controla mîinile şi picioarele. Nu-mi mai place să dansez. Nu-mi suport vocea, oare de ce îmi pare odioasă? oricum nu ştiu cîtă importanţă are. Aşa că trag un claxon. Am impresia că sunt urîţică, oricît de narcisistă aşi părea folosind diminutivul. Nu-mi pasă. Am pierdut orice urmă de înţelegere pentru asta.

Am părul veşnic zburlit şi stau cocoşată pentru că aşa mă închid în mine, aşa simt că mă izolez, nu pentru că mă doare spatele.

Nu port fuste pentru că atunci îmi simt picioarele că se măresc şi curg uşor pînă plezneşte carnea de grăsime. Superbe imagini mai fată şi mintea mea, ce să zic.

Demolată.

Sunt lividă şi îmi dorec sî plîng, dar am impresia că dacă voi face asta îmi vor exploda ochii.

Şi e o prostie şi prin ea îmi dau seama că ai mei sunt avari. Doamne! Dacă setea lor de bani ar fi astîmpărată cred că ei tot nu s-ar putea opri. Ok, înţeleg, nu suntem pe lista primulor 100 cei mai bogaţi oameni dar totuşi să înceapă să urle şi să mă pălmuiască pentru un ghiozdan şi 80 de lei tot mi se pare absurd.

Eh. Nu cred că merită să vorbesc de asta prea mult. Esenţialul: mi-am găsit ghiozdanul; fete aveau dreptate, era la Papiu, iar minte îmi joacă feste; ai mei sunt nişte epileptici crizaţi fără simţul măsurii şi cu o lăcomie incredibilă.

Îmi cer scuze pentru tata, e puţin dement/violent/crizat cînd e nervos. Regret neplăcerile create.

Îmi pare rău că am plîns, dar disaperarea încurcă raţiunea rău de tot. Sunt distrusă. Efectiv. Nu mai pot face nimic. Sunt complet goală şi singură. Şi căscată, de ce să nu recunosc? Schizofrenia mea atinge cote înalte daca am fost în stare să plec de la şcoală fără ghiozdan.

Îi mulţumesc Minei, Edinei şi Teodorei pentru că au insistat pînă m-au convins să merg şi la şcoală împotriva voinţei mele. Mi-e greu să recunosc asta, dar sunt o căscată iresponsabilă şi capsomană. Poate că faptul că realizez asta mă demorealizează cu totul. Mă copleşeşte şi mă dărîmă.

De ce toate vinerile mele îmi merge îngrozitor de prost? De ce? N-am făcut lucruri suficient de rele ca să pot merita chestia asta. Şi e frustrant că se întîmplă cu regularitate, de parcă Soarta, curvă fiind, îşi setează ceasul special pentru mine, ca nu cumva să mă rateze.

Viaţa e cea mai mare curvă, are tendinţa perversă de a ne fu*te pe toţi acolo unde doare mai rău. Şi am menţionat că n-am decît cinţpe ani? Aţa de pe musorul existenţei mele de abia e la început.

Nu mă pot comporta normal.

Azi mi-am îndreptat pentru prima oară în viaţă bretonul. Nu ştiu de ce. N-are rost, că oricum nimic nu mă poate modifica sufient cît să merite osteneala. În cazul unei neînţelegeri a ceea ce am scris, sunt ca dracu.

Şi nimeni nu poate nega asta.