Hei, salut.
Aparent,noile postări încep cu un salut deşi cînd scriu mă holbez la un monitor, şi tehnic atunci mă salut pe mine.
Şi, aparent, folosesc prea mult cuvîntul aparent.
Nu am idee de ce.
Mă ascund de durere în roşu. Nu, nu-s deprimată, ci plictisită pînă la limita între viaţă şi... ei bine, plictiseală, nu ştiu ce să zic.
Creierul meu îmi dă fail-uri constante, imaginaţia mea o ia pe arătură şi Agatha Christie îmi mai ţine cînd şi cînd companie.
Şi fireşte, vorbesc cu un virus de pe mess-ul unui tip. Pentru că numai eu pot să vorbesc cu viruşi sau cu curve care mă invită să mă uit la ele goale.
E aproape flatant să te simţi ca un magnet de bizarerii.
Am primit tricoul şi cd-ul de la truda şi mă simt super extra mega.. mă rog, you get it.
Tragedie în trei acte
Petrecerea de halloween A. Christie.

Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucrainiană - Marina Lewycka.

Te provoc să pronunţi corect numele tipei.
I dare you.

Am fost de asemenea la Ada Milea & Bobo Burlăcianu la concert, şi a fost absolut genial.
Hai să pun alt cuvînt în loc de genial, sună prea într-un fel mai nou.
A fost foarte tare, ca să nu zic marfă. Teatru la tricou, oi, oi, oi, pirat-urs, măgăriţă, pe scurt: Altfel de Eroi.

Trainspotting.

Nu simt nevoia să văd pe nimeni şi chiar nu-mi doresc nimic acum.
Şi mă simt ignorată şi sau ignorantă.
Variază, ştii?

I feel funny.
Weird funny.
And I'm sober.

Ceva ce-am găsit într-un fişier mai vechi.

Degete nevăzute alunecă peste clapele albe şi negre ce par a fi o tablă de şah deşirată pe un pian imens. Nuanţa individuală a fiecărui ton, a fiecărei atingeri e nuanţa fiecărei fiinţe care eliberează un sunet palid pentru suprema zeiţă, atunci cînd e singur.
O simfonie se împrăştie prin universul existenţei, de sub degetele Providenţei, la fel ca o răsuflare într-o zi îngheţată de decembrie. O explozie de cromatică auditivă se întinde pe pînza nesfărşită a existenţei, cu umanitatea ce o acaparează, o îmbrăţişează, o sărută cu buzele lacome şi nesăţioase, fiecare fiinţă umană – o particulă de culoare.
Ţesătura infinită se încheagă cu suflare, se concretizează, culorile ţîşnind şi alergînd pe ea, cu ţipete mute, prinse în actul delict, împrăştiindu-se ca o epidemie violentă şi uimitoare, apoi îngheţînd pentru o vreme, ca să îşi înceapă din nou goana nebună.
Se amestecă, fiecare luînd în braţe pe altul ca să ţeasă o nouă lume, asemănătoare şi diferită, nimic nesemănînd cu nimic.
Culoarea decorurilor se amestecă cu tusnamiurile simfonice ce ţîşnesc pe scenă, invadînd-o în culori reci şi calde, precum culorile ce se amestecă unele cu altele pe paleta unui artist plastic. Actorii fug, urlă, zbiară, se dau peste cap, plîng cu lacrimi de crocodil sau hohotesc de-a binelea, înecaţi în o lume care în capul lor e reală. Fiecare îl sprijină pe celălalt, îi dă senzaţia că totul e verosimil. Se completează reciproc la fel ca şi cioburile dintr-o vază spartă din greşeală într-o vizită de curtoazie.
Sunt o familie care s-a închegat în aşa fel încît viaţa reală e acolo unde ei vor să fie, cum vor, cînd vor. Şi e o familie inconstantă. Creşte, creşte şi, uneori, se sfărîmă dar mereu numai pentru a se aduna înapoi în sînul scenei.

Doar încă o seară.

Cui nu-i plac protestatarii?
Voiam să scriu protestanţii dar m-am oprit la timp.
De vreo 2-3 săptămîni trebuie să-i ascult ori de cîte ori aştept(ăm) după gemeni la ceasul cu flori.
Aparent, dacă hotărîrea finală e: ne vedem la 7:30 pentru 3-4 din noi asta înseamnă intervalul deschis 7:30 - 8, nu ora 7:30.
Oricum, finalul serii a fost unul cel puţin memorabil, scenafinală fiind formată din mine, Carla, o cabină telefonică, un telefon cu Slipknot şi trecătorii, a căror privire se schimba din amuzament în paranoia cînd începeam să rînjesc în timp ce-i urmăream cu privirea din spatele sticlei.
Şi să scot sunete ciudate.
Ups?
Neeeah.
Before I forget thaaat! din adîncul celor 4 plămîni reverbraţi între 4 pereţi şi vreo 2 m3 de aer.
Hai că-i fain.

A, şi nimic nu se compară cu expresia chelneiţei din Tutun cînd îi comanzi apă de un leu şi începi să discuţi despre cum se savurează întotdeauna prima gură de băutură.

Bonsoir

Did you miss me?
Nu? Nici nu credeam, dar asta nu prea contează pentru că nu te bagă oricum nimeni în seamă.
Vreau...hmmm... vreau să citesc şi să mă fi născut învăţată.
That really sounds good.

Revenire în forţă.

Bonjour.
Comment ca va?
Sper că bine. Sau cel puţin mai puţin delizoriu decît existenţa mea haotică.
Tobă, fete şi plăcintă periculoasă -Jordan Sonnenblick.
Mda, am citit multicel aste săptămîni, dar nu suficient. M-am dat printre simpsoni şi doi bărbaţi + 1/2 şi alte seriale la care nu mă uit în mod deosebit prea des.
Silly silly me.
M-am plimbat cu găşkarii mei prin cimitir, după care am mers în Mort(funny isn't it?), fiindcă era inuman şi insuportabil de frig printre criptele şi mormintele ungureşti. Oare să fi fost un semn pentru xenobobii din noi? Nu ştiu, ştiu că am făcut poze pe şi lîngă morminte numai ca să deranjm morţii, în timp ce mai zbieram ca bezmeticii sau făceam muzică background horror.
Vineria tocmai trecută a fost ziua, respectiv maju' Alinei, care a fost simpatic rău de tot, unde m-am amuzat, am făcut la un punct şi headbang (cam singură, ce-i drept şi se cam uitau într-un fel ăilalţi la mine), am fost unica tipă cu pantaloni şi cămaşă, şi m-am distrat jucîndu-mă de-a dj-ul. And I didn't even sucked that hard.
Bineînţeles, după 5 beri, 6 shoturi de vodcă, 2 pahare de vin, 2 de şampanie 2 felii de tort şi 6 felii de pizza cine nu are o stimă de sine bună?
Fireşte că după ce s-a răcit bine, pizza avea gust de carton iar tortul, făcut la comandă, frumos şi drăguţ avea de toate numai gust nu. Dar ne-am simţit toţi bine aşa că astea sunt detalii irelevante. La fel ca şi paharul care l-am spart, şi la jocul de-a ajutorul de chelner. Dar a fost amuzant.
Ah şi tot vineri, numai dimineaţa, am gratulat-o pe profa de engleză, M. G. cu urale, şi-un tort Şi bonus, un trandafir alb (de ce alb? Habar n-am)
Wilt, Alternativa Wilt, Wilt e Tare - Tom Sharpe.
Şi acum, recuperînd din trecut: miercurea de după ziua lu' Eminovici (căruia îi doresc din tot corazonu' meu să se învîrtă în draci în mormînt) ne-am dat în stambă eu, Anda &Mela într-o echipă şi Laura, Ralu şi Lola în alta. Bun şi fain, eseul meu liber o puşcat un loc 3 fain şi eseul fetelor mele o crăpat într-o menţiune. No, îi bun.
Vinerea ce-a urmat am avut o beţie ''intelectuală'' cu Mădă, care sub influenţa urmei de vin rămase în sticla care-am decupat-o de un stîlp a avut grijă să-mi expună fel de fel de contradicţii şi paradoxuri de care nu eram încîntată nici vara, la căldură, darămite în frig şi împroşcată cu vin, pînă cînd s-a făcut o oră şi-am condus-o pînăn-tr-un punc. Pe intervalul nostru a răsărit şi Sick, într-o stare..într-o stare.
Duminică m-am dat cu găşcarii pe saci, reuşind performanţa de a nu-mi vindeca dosul vînăt nici pînă acum, dar fiecare vînătaie a meritat. Pe cuvînt.
Am ajuns la un momentdat cu dinţii în piciorul lui Vlad D. şi cu creştetul în tîmpla Carlei da-i oook.
a, şi în martie încep şcoala de şoferi, în mai îmi dau delfu' şi tot aşa.
Vreau la peninsula, rhcp, artmania, sau separat toate şi pe rînd.
Cine nu-i de acord?

Bună

A.. A mai trecut un an.
Uuu. Anul.. ştiu că vreţi să o zic. Defapt cred că poate vă/te frustrează dacă mai auzi a suta mia oară de el.
Portocala mecanică şi În supa miso şi curînd întregesc colecţia gîndirii cu Suflete moarte. uh.
This years resolution: Geting a girlfriend.
Sunt prea dubioasă ca să nu mă încînte ideea.
Nu,n-am pe cineva anume în minte şi partea cea mai faină e că mă susţin prietenii. E adevărat că nu ştiu dacă pentru că e sexy sau pur şi simplu mă iubesc dar îmi place să cred că e a doua variantă.
Santa hates poor kids - Your Favorite Martian
HA! Am terminat toate 172 de episoade din Family Guy, pierzîndu-mi astfel 2,33 zile din existenţă.
Mădă&Vlad mi-au futut creierii de toţi pereţii ultimele zile. Numai de rev am fost atît de spartă că nu-mi amintesc să mă fi enervat cineva. Bineînţeles tot eu sunt cea care a suferit de amnezie la o fază chiar ciudată.
Verdeee. Verde. Verde din februarie încolo şi atît. New year's resolution.
Şi dreaduri după ziua mea. Da sunt perfect normală, ştiu.
Screw it. I'm young, not depressed, after a day with mouvies.
Cry of Love - Peace pipe.

Parampampampaaaaaaaaam
Şi mi-a trecut din rubeolă. Parampam. Şi fie am mai trecut odată la mate, fie diriga l-a minţit pe tata. Una din două.
Am stat o săptămînă în casă, fără prea mult amuzament dată fiind febra, rash-ul, articulaţiile (care încă mă dor), pff şi ochii dureroşi.
Mi-am făcut galerie de poze pe pereţii facebook-ului şi macin o idee de text în creieri.
Vreau o ţigară şi o cafea.
Afară.

A trecut o lună de cînd am murit şi-am înviat într-o linişte şi pasivitate totală, aproape complet lipsită de gînduri sinucigaşe, (bine mint, nu m-am gîndit deloc la asta, probabil din cauza mirosului pregnatnt de ne-iarnă)
Sunt plictisită şi mai nou dependentă de cîteva seriale. Grozav.
Nu sunt capabilă să scriu nimic mai creativ decît sms-uri, din care mai am cel puţin 1800 (company, anyone?) şi vreo 1998 de minute în reţea.
yey. i'm not happy nor depressed, i just want to fuck the hell out of this world.

Moarte

Pentru că sunt insensibilă şi toţi vorbesc despre asta.
Nu vreau să fiu ipocrită, aşa că mă abţin să vorbesc despre ea.
Singurul lucru ce-mi trece prin cap e că elevii liceului nostru sunt blestemaţi.
Mai mult ca sigur.

Ţipătul fluturilor

Niciodată nu mi-au plăcut camerele mici, aglomerate în care toţi se calcă unii pe alţii pe picioare şi pe nervi.
Aerul, nimic decaît un miros ciudat şi pregnant care-ţi pătrunde în ţesăturile hainelor, în păr, în plasticul din adidaşi şi se amestecă cu fumul de ţigări de contrabandă ce se împrăştie prin băile mizere, miros ce-ţi ajunge pînă în adîncul minţii şi rămîne acolo o eternitate.
Nu mi-au placut oamenii care erau normali.
Pentru că nu eram suficient de răbdatoare ca să le explic că nu-s nebună.

Fluturii sunt roşii, verzi, oranj, violet şi se împrăştie la cea mai mică mişcare. Apoi, cînd obosesc, mor şi cad într-o cuvertură fragilă ce se sfărîmă.

Nici ei nu m-au plăcut pe mine. Eram mult prea ''ciudată''.
Şi eram singură.
Atunci mi-am izolat lumea şi-am refuzat să mai deschid ochii lor, ce erau ascunşi în griul creierelor lor anoste.
M-am ascuns la vedere, întrucît ca mine să mă poată găsi uşor. Dar apoi am văzut că mă pierd printre ei, mă scurgeam printre trupurile lor fără să mă pot apuca de ceva.

Nu mai este nimic în afară de ei. E Nimicul, zeul lor suprem, şi-atît.
El e cel ce le dă aripi să zboare. Nimicul e gri, iar fluturii, speriaţi.
Şi mai sunt şi eu.

Aşa că nu mi-a mai rămas decît focul - ţesătură fragilă şi moale ce se mulează pe oricine şi orice. Îl ţin între degete şi îl las să-mi lingă pielea şi să mă sărute uşor, să-mi lase urme în carne. Iar ceilalţi au înţeles că el e tot ce mai contează acum. Aburii, ce se nasc din mine şi se urcă la cer fac ca văpăile lui să tremure speriate. Frigul nu e opusul căldurii, ci absenţa lui. Asta îl speria. A început să-i fie teamă că s-ar putea pierde. Aşa că l-am eliberat.

Aripile lor lovesc aerul doar de cîteva ori înainte ca ei să alunece în visele mele şi să renască din exuviile cadavrelor lor proaspete şi uscate.

Am suflat peste el, iar el mi-a înghiţit flămînd respiraţia. L-am hrănit cu tot ce-am găsit. El a rupt cu dinţii şi a crescut. Foamea lui nu putea să înceteze pentru că atunci esenţa lui s-ar fi oprit din vibrat.
Aşa că l-am adăpostit.
Primele dăţi n-a fost uşor, pentru că el nu voia să se lupte, devenea moale gata să se lase zdrobit de orice. Gheruţele lui mici de abia mă zgîriau atunci cînd îl hrăneam. Îmi plăcea să cred că, zgîriindu-mă, îşi arăta dragostea.

Mă acoperă în întregime. Mişcările plămînilor mei îi speria aşa că am încetat să mai respir. Am amorţit de cîteva secole. Mereu şi mereu apar alţi fluturi ce cad aproape imediat, nemişcaţi. Mi-au ajuns pînă la glezne iar chipul mi-a devenit vineţiu.

Apoi a început să crească şi să se întindă. A început să fie mîndru şi narcisist, să nu mă mai asculte, să nu mă mai lase să îl hrănesc eu, să se servească singur. Atunci a început să înfulece tot, să înghită fără să judece. A încetat să-mi mai audă vocea, să se întoarcă la mine cînd îl strig. A încetat să fie delicat şi fragil şi a început să crească, să fie din ce în ce mai mare, mai încins, mai viu. A început să fie neclar şi deşirat. Devenise compact şi începute să-mi fie frică.

Nu sunt omizi pentru că Nimicul nu a dorit să fie verde cu gri, iar atunci omizile ar fi murit de foame. Fluturi muribunzi cad peste ceilalţi fluturi morţi iar cei noi se zămislesc din culorile tuturor. Şi asta se repetă la nesfîrşit. Acum mi-au ajuns la genunchi. Dacă scormonesc dedesupt nu este decît mult praf. Gri.

L-am botezat Sisif, fără să ştiu de ce. Am început să-l urăsc, iar el să mă ignore cu desăvîrşire. Într-o zi s-a hotărît să plece. Şi a plecat întradevăr.

E atît de mult praf încît încep să strănut, iar fluturii zboară frenetic de jur împrejur, creîndu-mi o aureolă. O aureolă de fluturi pentru un Mesia feminin.

S-a întors şi a început să mă devoreze şi pe mine. Mi-a muşcat jos degetele.
Eu am început să ţip, iar el s-a panicat. A început să-mi smulgă de pe oase tot ce credea că m-a înghiţit pe mine. A vrut să mă vadă aşa cum eram eu, nu aşa cum mă vedea pe dinafară. A vrut să-mi vadă scheletul de foc.
A continuat să mă sfîrtece, să se zbată cu carnea mea-ntre dinţi. A urlat, i-a crescut o coadă, i s-au ascuţit dinţii.
M-a dezbrăcat pînă la oase şi apoi a fugit.
Mă simt violată.

Toţi fluturii au murit şi acum zac, fără culoare sau viaţă şi trupurile lor pergamentoase se descompun. Cadaverina e de vină că eu leşin şi cad şi... şi mi-au pierit toţi...

Din oasele mele descărnate şi pline de viaţă se naşte rodul căldurii sale: ţipete de fluturi.

Toţi.