Candida - text nefinalizat (şi probabil damnat la a fi incomplet pentru eternitate)

Candida era cea mai banală şi plată creatură feminină.

Tipicul cel mai sec, lipsit de inflexiuni pe care-l putea avea o femeie de vîrstă mijlocie, lipsită de prieteni, legături prea strînse cu familia, într-un permanent conflict cu fiica ei adolescentă şi dubioasă şi cu soţul taciturn, lipsit de tandreţe sau afecţiune.

Avînd mîinile mereu uscate din cauza săpunului de vase, iar ridurile săpate în carnea moale a obrajilor şi în muşchii vlăguiţi ai frunţii, îi dădeau mereu o aură de tristeţe.

                                                Candida nu era mai mult decît o femeie nefericită.

Spre deosebire de numele ei, avea un temperament asemănător combinaţiei între apa minerală şi mujdeiul de usturoi, nu de puţine ori blestemîndu-şi familia cu o sete ieşită din comun.

Candida era veşnic falită.

Îi plăcea să caute haine printre maldărele de boarfe din piaţa de vechituri, chipul radiindu-i asemenea unei  veste reflectorizante în bătaia luminii atunci cînd găsea cîte o cărpă mai de doamne-ajută. Asemenea unei coţofene  îi plăceau şi lucrurile strălucitoare, lucioase şi vechi.

Candida avea ochii strălucitori şi injectaţi şi galbeni.

Cînd rămînea în pană de bani, ceea ce se întîmpla destul de des, ochii căpătau o tentă de răutate şi nervozitate specifică sevrajului şi atunci dinţii păreau că se ascut iar limba devenea încărcată şi şficuitoare ca un bici.

Candida era mama mea.

                Mama era genul de om care se enerva repede şi din nimic. Ştii tu, femeia căreia pare să nu-i convină nimic, niciodată, nicăieri. Din nefericire trăsăturile ei nu veneau în favoarea relatărilor mele, ea avînd mereu chipul unei sfinte şi martire, o alură de tristeţe care nu puteai să spui exact de unde vine: din cearcăne, din riduri, din expresia totală a feţei, din paloarea pielii, din firele albe ce niciodată nu erau acoperite în întregime de vopsea, nu ştiu. Esenţial e că, avînd acel nu-ştiu-ce, ceea ce ziceam eu părea mereu neverosimil şi rău-voitor.

                Dar m-am resemnat între timp.

                Mama nu era bătrînă deşi mereu se plîngea la toată lumea că arată ca o mumie.

                Mama nu arăta a mumie. Arăta îmbălsămată şi bine conservată pentru cei  44 de ani pe care-i avea şi avea un corp chiar frumos pe care nu l-am moştenit.

                Mama mă detesta pentru o mulţime de motive, unele juste, altele mai puţin, dar mereu primisem încurajări de la alţii că-n sinea ei mă iubeşte.  Aveam şi încă mai am îndoieli în privinţa asta.

                Îl detesta şi pe tata, nu doar pe mine, pentru că nu era nimic din imaginea standard a unui Făt- Frumos. Dar se obişnuise cu el şi n-ar prea fi avut unde să plece dacă ar fi divorţat, în afara casei părinteşti pentru care, la rîndul ei, avea o doză de dispreţ păstrată special.

                Schimbase destul de multe locuri de muncă de cînd intrase pe piaţa muncii, dar caracteristica cea mai evidentă ce se regăsea în toate era că toate erau prost plătite. Începînd de la industria alimentară, în care muncise mai bine de un deceniu şi jumătate în diferite magazine, firma de curăţenie care plătea cu 5 lei ora, şomajul, firma de consiliere pentru accesarea banilor europeni pentru FMM şi ultima şi cea din urmă, infirmieră la creşă cu salar de bugetar pîrlit.

                A vîndut de toate: mîncare, vată, conserve, sucuri şi băuturi, prezervative, obiecte de machiaj, vopsea de păr, vise şi speranţe, vorbe-n vînt  şi nu în ultimul rînd pseudo-educaţie pentru plozi între 2 şi 4 ani.

Lacrimogen

Dat fiind faptul că sunt o insensibilă cu o reputaţie de păstrat nu mă voi avînta în declaraţii prea siropoase cu privire la ziua de azi şi la zilele de dinaintea ei.
În primul rînd, mulţumesc celor prezenţi atît psihic cît şi fizic şi îmi cer scuze dacă au fost provocate atacuri de panică din cauza înghesuielii. N-a fost cu intenţie, a fost cu marmeladă.
Ori cît de ciudat pare, nu pot spune sincer că m-a mişcat foarte tare ceremonialul propriu-zis, mici intruşi reuşind să spulbere urma de solemnitate care s-ar mai putea găsi în festivităţile somptuase. Printre altele, m-am simţit ca într-o salopetă de fustă, cu ciorapii rupţi în clipa 2 în care am coborît din taxi, cu o geantă unde aveam stocate un portofel, o poză în ramă, un clopoţel, nişte foi şi-un pix, mult prea multe ca să-mi fie comod, un zumzet continuu de fundal, inevitabil de altfel, plîngeri cu referire la caracterul bilingv al procesiunii şi aşa mai departe. Aş fi o scroafă, e adevărat, dacă aş continua pe tonul ăsta.
Vreau să zic, însă, că am fost extrem de emoţionată de cei care au venit pentru mine în burduşeala aia. Şi mă înclin în faţa voastră, mulţumind timid. M-am simţit onorată că aţi venit să mă îmbrăţişati şi să-mi uraţi baftă. M-am bucurat nu de flori, ci de faptul că v-aţi gîndit la mine. M-am pierdut în ochii fiecăruia cu un sentiment indescriptibil de fericire. Şi pentru asta, vă mulţumesc.
Poate va suna puţin brînzos, dar hey, odată-n doişpe ani de şcoală am dreptul, dar să ştiţi că voi sunteţi flori în sufletul meu. Voi m-aţi completat în fiinţa mea schizoidă şi dementă, acceptîndu-mă cu toate nebuniile mele.
Poate pare că exagerez şi că sunt o sentimentală.
Chiar sunt o sentimentală.
Şi voi sunteţi de vină.

P.S. Las' că vă vine rîndu'!

conexiune imposibil de realizat.

Şi mă refer la oamenii şi cei din jurul lor.
Pe cuvîntul meu, nu mai aveţi pic de compasiune pentru nenorocitul (eu) căruia îi dansează un trib african pe-o măsea dureroasă.
Oarecum de înţeles, pentru că dacă am fi într-o permanentă conexiune cu toată lumea am ajunge toţi deodată la menopauză şi ne-am constipa sincron.
Veci pururi nu mai caut pe google posibile afecţiuni în funcţie de anumite simptome pentru că inevitabil voi intra în paranoia şi voi ajunge la concluzia că leacul suprem este zeama de cuţit sau chimioterapia. Şi precum se cunoaşte efectul placebo, aşa reacţionează şi ipohondria, doar că în sens invers.
Ca să lămuresc treaba asta, pentru eul meu viitor, schizoid sau îmbărbătat de alzheimer, azi mi-a fost extrasă pentru prima dată o măsea permanentă, şi, ţinînd cont de structura mea proastă a dinţilor, e un miracol că mi-a luat 19 ani pînă să ajung în punctul ăsta.

Recomandare: nerecomandat paragraful următor celor slabi de inimă, sau mie viitoare cardiacă.

Pentru mine e extrem de interesant. Pseudo-paralizia feţei care te face să te simţi ca Rocky Bilboa, incapacitatea de a pronunţa 'r'-ul, sîngerarea abundentă, aşchiile de os zburătoare, amorţeala şi durerea post-amorţeală, puroiul, rădăcinile însîngerate, nevoia impetuoasă de a-ţi freca cheagul jos cu limba, de a-ţi clăti gura sau de a scuipa, incapacitatea de a mînca lactate cîteva zile, sutura, aspectul dubios şi inflamat al zonei, radiografia panoramică ruptă dintr-un film sf, cu viitoarele mele măsele de minte crescute complet aiurea în direcţii alandala, zumzetul moale din gingie (doar un pui de african uitat pe acolo).
Şi faptul că toate astea au fost rezultatul unui nerv scos, iar eu sunt una din norocoşii 19% cărora li se întîmplă ca din cauza sistemului imunitar să se apuce de făcut puroi. Fain. Asta înseamnă că degeaba mi se scot nervii şi mi se obturează canalele dacă oricum voi face puroi.

În concluzie, înă la 30 de ani o să am o serie de dinţi absolut perfecţi.
Nici n-o să mai ştiu dacă proteza va fi din porţelan sau plastic.

dependenţă

Pentru că sunt o pîrlită de fiinţă umană vreau să mă plîng. vreau să mă plîng că azi a fost cald şi ieri frig. Vreau să mă plîng că mi-e jumulită pielea de la pantofii noi. Vreau să mă plîng de ochiul meu vînăt de acum o lună. Vreau să mă plîng de facultate, de idioţi, de ignoraţi, de anorexice, de psihopaţi, doctori, farmacişti, antrenori, bulimice, părinţi, viaţă, moarte, teoria relativităţii, gusturile muzicale, trupe, mîncare, anturaj, berea proastă, chimicale, soia modificată genetic, pui şi răţuşte moarte, schizofrenie, trădare, dezamăgiri, inegalitate, ipocrizie, infidelitate, aroganţă, contabili, guvern, parlament, politicieni, profesori, directori, firme, transport, organizare, familie, piţipoance, nerecunoştinţă, singurătate, distanţă, amînări, ambuscade, schimbări.
Dar n-o voi face pentru că ştiu, ştiu, că cineva cine va citi va zice: înţeleg. Iar eu n-o să accept asta, mă voi revolta pentru că sunt dependentă de propria mea durere. Şi îmi iubesc atît de mult dependenţa încît ea devine ceva atît de concret, atît de greu, încît mă sufocă, şi devine ca un fel de asfixiere erotică care poate sfîrşi foarte, foarte prost.
Şi ca toată lumea vreau să schimb totul, vreau să ajung eu salvatoarea planetei, ca ultima proastă ce sunt, şi vreau să îndrept totul, realimentîndu-mi stocul de plîngeri constant.
Şi normal că nu pot. Nu pot, pentru că ar însemna să-mi împart durearea cu încă cineva iar egoismul e prea greu de dărîmat din conştiinţă. Şi simplul fapt că ai putea trece peste mica-mare barieră nu-ţi garantează că şi celălalt vrea să colaboreze.
Dependenta noastră e pasivă. Depindem de canapea ca de alcoolul săptămînal fără de care viaţa n-ar fi haioasă. Depindem de ea ca să ne putem pune cd-ul pe repeat ca să stăm ca nişte plăcinte şi să continuăm să ne plîngem de aceleaşi căcacturi ca strămoşii noştri de acum un cvintiloion de ani: ''porcul iar s-a îmbătat'', ''javra iar se plînge că nu-i dau bani'', ''nu-mi ia niciodată o atenţie'', ''nu face niciciodată un efort în pat'', ''nu e niciodată inventiv'', ''e prea agitată'', ''nu vrea să vorbim'', ''mereu mă agasează cînd sunt obosit'', ''iar fumează'', ''iar plînge''. ş.a.m.d.
Culmea e că am impresia că ne place. Sunteam absolut înnebuniţi după mizeriile astea.
Cei care nu se plîng, nu se zbat ca fraierii sunt cei care s-au prins că probabil cel mai important e să te schimbi tu în aşa fel încît să te mulezi pe retul plîngăcioşilor dar să-ţi păstrezi măcar constenţa intactă.

p.s. poţi să-ţi închipui că mi-a venit asta pentru că o fată drăguţă e într-o relaţie cu un idiot misogin, ignorant şi completamente mitoman?

Reevaluarea existenţială.

Urăsc învăţămîntul romînesc. Îl urăsc pentru că te ţine captiv, ca pe un pui de cocostrîrc habarnist ce eşti, timp de 12 ani unde se presupune că te învaţă bazele teoretice pe care în procent de vreo 90%, o să le dai dracului în secunda doi în care ai păşit afară din clasa unde ţi-ai dat examenul, şi apoi îţi trînteşte în braţe un miliard de broşuri, îţi zîmbeşte tîmp şi te pune în situaţia în care să-ţi decizi viitorul cînd tu n-ai nici un fel de experienţă şi majoritatea facultăţiluor ună abradacabrant şi n-ai idee cu se mănîncă meseria pentru care vei transpira ca un tîmpit următorii 3 sau 5 ani sau cîţi or fi.
Bravo, halal să-ţi fie.
Pe urmă devii o perioadă de cca 3-9 luni  un somnambul ciumpalac cu personalitate multiplă care se învîrte ca o găină fără cap în căutarea viitorului ideal.
''Fă ce-ţi place.''
Şi de unde maica mă-sii să ştiu ce-mi place? Oricum, majoritatea materiilor sunt sterpe, insipide, rupte din context cînd ne chinuim să le memorăm, să le rumegăm ca nişte dobitoace ca să ştim ce pisici face un inginer, un asistent universitar, un regizor, un pilot sau o stewardesă.
Şi cumva cumva, după mult chin şi trudă, te tîrăşti într-un nou univers halucinant în care majorităţii oamenilor nu le va păsa de tine, care s-ar putea foarte bine să nu-ţi placă şi sfîrşeşti învîrtindu-te în cercuri, urîndu-ţi fiecare clipă de existenţă pe un salar de mizerie.
Dar facultăţile vin cu un zîmbet bine exersat şi sincer după exerciţiile îndelungate în oglindă şi-ţi promite soarele şi luna, o slujbă de un catralion de dolari, burse pe tărîmuri neexplorate, locuri la cămine, un viitor luminor.
Ceea ce nu-ţi spune facultatea zîmbitoare e cîţi dintre studeţi fac propriu-zis ceea ce şi-au prestabilit în cap. Nu-ţi spune că după bursele alea fenomenale în străinătate, pe care trebuie să plăteşti transportul, cazarea şi mîncarea pe un semestru, un an sau doi, s-ar putea să eşuezi într-o slujbă mizeră de profesor de generală sau liceu. Nu-ţi spune că sunt profesori care-ţi trec o notă după cum au dormit c-o seară înainte, un fel de psihopaţi schizoizi cărora li se pot năzări nişte chestii în cap şi să-ţi fută cîte o restanţă următorii trei ani. Nu-ţi spun că te pregăteşti să te baţi pe un loc la un cămin unde studenţii nu-ţi şterg urmele pe unde trec, şi lasă dîre şi jeguri în băi şi toalete. Nu-ţi spun că pe ei nu-i interesează ce oameni ies de acolo atît timp cît îşi fac norma de studenţi.Nu-ţi spun că ai nevoie de spate ca să te poţi căţăra cumva la suprafaţă şi să subzişti.
Vorba Carlei: E frumos.
Dar nu prea.

Poaie de petale

Un alb mătăsos se strecoară în peisajul urban, plin de oameni ocupaţi să pună încă un picior înaintea celuilalt, înainte să conştientizeze că alergiile sunt pe punctul de a exploda.
Fiecare îşi plimbă micro-universul în servietă, geantă sau poşetă, şi cine e atent poate prinde frînturi de murmurări, de firicele de viaţă aurii care ies din ţesăturile hainelor prost croite, industrial, dar care s-au impregrnat în timp cu egoul indigo, ca o umbră, a proprietarului.
Parcă pîlcurile de verdeaţă, care se încăpăţînează să se iţească dintre crăpăturile asfaltului, poţi găsi mai multe fire argintii de care se prind şi se înnoadă cu firicele aurii de gînduri vii, pierdute pe drum.
Un miros blînd, cald, dulceag acaparează şi se luptă cu mirosul de gaz ars al eşapamentelor cînd trec maşinile.
Strecurîndu-se discret, printre ceilalţi trecători, poţi vedea haite de adolecenţi şi oameni tineri, adînciţi în mesajele lor, muţi şi contemplativi în faţa tehnologiei care-i mutileză de puţinele aptitudini sociale şi lingvistice. Uneori izbucnesc în rîsete care se rostogolesc în mici taifunuri, izbindu-se de ceilalţi trecători. Icnind, exclamînd cu un limbaj licenţios şi proliferînd blesteme cu privire la sistemul educaţional şi la componenţa lui, se pierd în propriile lor vieţi, dramatizînd în cuvinte puţine, dar aspre şi incoerente. Firele lor nu sunt încă aurii, ci sunt de un bronz palid sau de cupru coclit şi se sfîşîie la fiecare gest brusc.
În curtea unei case a cărui ferestre dau spre strada inundată de petale se poate vedea un cocoş pitic, american, cum se umflă-n pene şi scoate, cu o voce de antitenor, un ţipăt către o găinuşă la fel de pirpirie ca şi el.
Pe stradă e un spectacol de teatru fără didascalii, fără regizor şi fără un desfăşurător. Actorii trec liniştiţi, au replici puţine, comune, banale, rareori pline de miez sau noutate. Chipurile lor sunt diverse: grase, palide, tuciurii, pistruiate, mohorîte, lungi, nervoase, fleşcăite, bronzate, fericite, pseudo-depresive, ridate, acviline, roşii, întinse, tinere. Nici un actor nu-şi ştie rolul, nu şi l-a învăţat de acasă, au lipsit de la repetiţii, n-au făcut citirea textului, nu ştiu cum sau pe unde să iasă din scenă, nu ştiu cui să-i dea replica următoare şi cum.
Actorii străzii improvizează, imitînd viaţa, în timp ce firele lor aurii, de culoarea bronzului sau a cuprului se pierd în depărtare ca să înlocuiască alţi actori, pe o altă scenă a străzii.
Cert e că, afară plouă cu petale.

plasare deproduse + alte observa'ii pertinente

Eu nu exist decît prin tine. Tu eşti cel ce-mi permite să exist. Prin ochii tăi eu respir, gîndesc, zbor şi mă prăbuşesc.

Dar nu mă lovesc prea tare pentru că sunt exact ca şi Cocolino : moale şi pufoasă…

Eu nu cred decît în puţine lucruri comparativ cu alţii, dar prefer să le păstrez intacte o viaţă decît să le pierd pe drum pentru că mă împiedic de raţiune şi bun-simţ.

Detest frumosul uman perceput prin exterior, pentru că-l conştientizez ca fiind perisabil: sînii se vor lăsa, piela va începe să atîrne, pleoapele să devină moi, vocea guturala, picioarele varicoase, organele genitale fleşcăite şi ofilite şi ideile învechite şi uzate.

Ne petrecem toată viaţa vorbind despre vreme şi despre fiecare anotimp pe care-l care-l aşteptăm nefiresc de nerăbdători, ca apoi să regretăm că nu-I altul. Ne petrecem ore în şir, în fiecare an, sezom, lună, săptămînă, dezbătînd ghicelile în cafea ale meteorologilor mai mult sau mai puţin competenţi.

Ai văzut cum vorbeşti despre vreme cînd n-ai despre ce vorbi cu cineva?

Şi dacă da, atunci de ce nu-ţi cauţi altă companie?

Ţi-e lene ? De ce ?

Cu ce argument pertinent poţi să vii să-ţi argumentezi existenţa ta mizerabilă, de un gri-albăstrui opac, care-ţi ronţăie urechile ca pe pufuleţii Gusto ?

Hai să facem stopu’ pînă-n Braşov. Sau Vamă. Sau pînă-n Sofia.

Dar ne e prea lene, şi vremea asta e aşa urîtă… cînd mai vine vara aia ?

cred că iar visez

Noaptea, aşadar nu vă faceţi speranţe.
Am început să am vise cu oameni de care fie îmi e dor sau fie habar n-am de ce-i visez.
Şi preponderent de sex opus. Ceea ce mă cam sperie.
L-am visat pe profu' de filo, pe Gabriel U. pe Andrei V. pe Vali C.
Sunt vise în care pur şi simplu percep situaţii obişnuite în care aş vorbi sau m-aş întîlni cu ei.
Ciudat mi se pare că în vise ei sunt bucuroşi să mă vadă, cam cum aş fi eu live, dar eul meu nocturn e reticent, cum sunt de obicei cînd mă complimentează vreo gagică cu gusturi dubioase.
Nu am idee ce povestesc cu fiecare din ei deşi sunt destul de sigură că cu profu de filo vorbim de logică şi pe Gabi îl întreb de facultă. Pe Andrei nu ştiu ce să-l întreb sau ce-l întreb. Poate de noua lui piesă, dacă există, dacă e-n formare. Pe Vali îl întreb de revistă sau de Maria sau habar n-am.
Îmi doresc să se transpună o parte din visele astea şi în realitatate numai că îmi închipui că toţi sunt prinşi în existenţele lor îndepărtate fizic şi spiritual de mine.

p.S. mă arde-n pălmi să sciu ceva foarte macabru legat de solitudine şi moarte dar pare prea previzibil, aşa că sciu doar p.s.-ul ăsta care se termină exact...

acum.

Braindead, modul satanist.

Toţi cei ce intră aici să renunţe la orice speranţă.

Vino alături de mine în modulul sentimental braindead. Dezumanizează-te total. Muşcă-ţi din tine pînă cînd ajungi nimic sau infinit. Renunţă la orice fel de interes nociv care te consumă ca pe un şniţel proaspăt.
Abdică orice fel de sentiment. Mutilează-ţi total interesul.
Azvîrle coioţilor turbaţi existenţa ta umană, trăită după principii dictate de biblie, coran, prieteni şi societate. Dă-le foc ca unor cîrpe.
Purifică-te de toate preconcepţiile şi învaţă altele noi, dictate după experienţele tale.
Nu crede în nimeni şi nimic pentru că toată viaţa ta e o centrifugă parţial aleatorie care nu face decît să-ţi rumege întreaga ta cunoaştere.
Dacă ajungi ca mine, să stai faţă în faţă la o masă cu cineva căreia vrei să-i zdrobeşti creierii cu o rangă ruginită, muşcă-te de buze şi dezbracă-te de relaţia cu persoana respectivă. Azvîrle-o la recycle bin-ul minţii tale şi calcă peste cadavre cu demnitate.
Nu da explicaţii celor ce nu înţeleg sau nu merită.
Zîmbeşte de parcă eşti rupt în gură cu toate narcoticele şi treci de toate durerile tale interioare.
Oricum nimănui nu-i pasă aşa că n-are sens să te consumi ca o lumînare pînă cînd, frustrarea îţi va măcina creierul precum sifilisul netratat.

Descarcă-te. Dar nu te descărca oamenilor, pentru că uneori sunt obligaţi să te încolţească cu propriile tale eliberări. Descarcă-te în muzică, versuri, proză, desen, sculptură, fotografie, jocuri online, înjurături, plîns, citit, alergat, antrenat, plimbări, vise, speranţe.

Oricine îţi distruge visele în aparenţă, ajunge că ţi le cimenteze dacă ai toate vertebrele-n cîrcă.

Taci şi-ndură, pentru că altfel vei înnebuni. Dar îndură constructiv şi prin tăcere cuprinde-i pe toţi, ca să ai cu ce să domini dar să te arăţi demn prin cumpătare şi control.

Taci şi-ascultă.

a.

a de la aprilie.

a de la alienare.

Mintea mea zace într-o stare incertă, mucilaginoasă, de variate stări care oscilează de la dispreţ şi ură la disperare mizeră şi agitaţie. Motivele sunt variate, dar în principiu pentru că am uitat că 'acum' e ceva... ceva temporar.
Mi-a înţepenit mintea şi corpul pe repeat.

Uneori sunt lucruri care oricît ţi le doreşti, nu le vei căpăta niciodată. Cum ar fi să schimbi pe cineva.

Oamenii nu se schimbă ci doar învaţă să mintă mai bine.

Îmi simt sufletul bătrîn. Mi-l simt rupt de realitatea asta mega tehnologizată de care sunt dependentă. Mă simt bătrînă şi deja îmi preconizez şuviţele albe şi ridurile de expresie ce se vor săpa adînd în mine.
Îmi simt existenţa depăşită şi demodată la nivel psihic şi emoţional.

In other news, am luat locul I la Baia Mare la concursul naţional de engleză 'Quest' pe întîi luna asta, m-am plimbat şi pe la Alba Iulia două zile mai tîrziu într-o excursie umedă şi rece, mă exasperez de una singură de modele de cîrpe pentru banchet şi înjur de mama focului.
Pe lîngă toate astea, şăd într-o continuă durere morală care îmi macină conştiinţa şi o răsucesc pe toate feţele, ajungînd să urăsc şi mai mult.

Şi am avut un ochi vînăt despre care nu vreau să vorbesc.