e stupid cît de repete se poate căsca vidul clicos al minții, crăpăturile dintre circumvolunițiuni ce devin canioane de întuneric din care răul se metamorfozează din gînduri negricioase în insuficiența respiratorie. cum să explici cuiva cum se simte cînd construcția ta mentală se sublimează? cuvintele, deși constructori ai realității, se diluează cînd le dai drumul și diluează imaginea de valuri de dezgust de sine, de dezgust de viață, de țipete mute de voci ancestrale ce și-au urlat, generație după generație, înțelepciunea fricii.
e stupid cît de greu e să întinzi, nu o mînă, ci un cuvînt, celor care o minte lipede i-ar recunoaște ca fiind insule de siguranță, ca fiind dispuși să-și cedeze, măcar un timp, o bucată din mintea lor, poate mai puțin năpădită de buruienile ce-ți provoacă o greață fizică. dar e tîrziu, cînd ești înfășurat strîns de propria ta neputintă, de neîncrederea sădită cu atâta grijă de groaza justificată acum cîteva mii de ani, nu poți să întinzi nimic. nu vrei nici măcar să să te miști. paralizia te înfășoară în straturi delicate de muțenie, de singurătate, de tot ce ți s-a povestit că s-ar putea să ți se întîmple rău.
e stupid cînd știi că mori și totuși ești viu. cînd nesiguranța scheletului tău social, familial și de oricare alt fel ar fi se clatină de dizabilitatea minții tale de a-și regla sucurile și cocktailurile chimice pe care le bănuiești ca fiind preparate de un chelner prost plătit ce n-are pregătire de barman.
e stupid cît de ușor poți simula funcționalitatea. cînd singura mimică e cea a degetelor și a învățării propriilor idiosincrazii lingvistice pe care le repeți. le repeți ca să îți menții sistemele de siguranță. să menții statutul de zid uman. de neclintire rece. ceea ce nu e atît de dramatic pe cît sună - pentru că știi că toată căldura ta e în raționamentele calme, în răbdare, în îmbrățișări și grijă. zidul se crapă suficient cît să se vadă mizeria doar atunci cînd alții, nu tu, cer ajutor. ție îți e rușine, îți e rușine de cît de multă nesiguranță și mizerie ai strîns în sufletul tău. singurele dăți cînd nu îți e rușine e cînd ceilalți au nevoie de spijin și nu sunt siguri dacă tu ești un zid care ascunde golul sau plinul. și atunci arăți doar atît de multă mizerie încît ceilalți să știe că nu sunt singuri, si atunci au încredere în tine. șneori plîng sau sunt furioși. Uneori e doar o tăcere plină de „ajunge doar că suntem aici”. de altfel, puteai face și asta, parțial, cînd dexteritatea degetelor nu era o opțiune.
e stupid cît poate să-ți fie de rușine de tine. deși știi că n-ai făcut nimic. dar deja gîtul tău e înfășurat cu tentacula lipicioasă a tuturor defectelor tale ce se șerpuiește alene în gîtul și stomacul tău. știi că ești o persoană. știi lucrurile pe care mintea ta, pe care o bănuiești bolnavă, le exacerbează, știi, pe numele de alint, toți dracii care iau lucrurile mărunte și le irită pînă se inflamează și erup în coșmaruri purulente ale falsei tale valori umane. și ce dacă știi? ce dacă știi că ești naufragiat în coșmarul pe care ți l-au dăruit, ce dacă știi că e temporar? îți e rău acum, nu bine la timpul viitor. ți-e rușine și ești singur și ți-e frică că toate lucrurile ce ți s-au spus vreodată la nervi de oricine vor fi fiind adevărate. remarca de acum zece ani încă te hăituiește.
așa că scrii. scrii toate lucrurile pe care știi că spuse vor fi privite neputincios de majoritatea celor care le aud, pentru că nu știu ce să facă cu ele, pentru că sunt puse în tablou, pentru că nu ai o expresie de suferind - ai doar vocea ta monotonă care spune egal fun facts about otters și atrocitățile umane. descrii visceral greața și mizeria și textura durerilor invizibile - rușinea care se încăpățînează să existe în pofida strădaniei tale de a o ucide. scrii lucrurile care vor scandaliza domnișoarele inexistente de pension. le scrii, pentru că știi că dacă te obligi să scrii totul va șchipăta. le scrii nu pentru că ai senzația că experiențele tale sunt unice, ci pentru că ți-e jenă să te explici. ți-e jenă de compătimire în aceeași măsură în catre ți-e jenă de neînțelegere. apoi jena devine frustrare - frustrarea celui ce vede lucruri care au fost lăsate pe dinafară, lucruri pe care ceilalți refuză să și le revendice pentru că, bănuiești, le e rușine.
scrii, pentru că scrisul te consumă și pe tine, și pe demonii tăi. scrii, pentru că te ajută să-și regăsești umanitatea și pentru că te exteriorizează de tine însăți. scrii pentru că speri că o să se demonstreze că tot scrisul n-a fost degeaba și din miile, milioanele de cuvinte pe care le-ai împrăștiat în univers cîteva o să poată ghida pe cineva care simte ceva cam ca și tine - ca tine acum, ca tine acum 10 ani, ca acum 15 ani. și poate ei vor simți mai puțină rușine și singurătate.
mîine, trenul pornește cam pe acum și astăzi am anxietate cu colier de groază.
