joi, 17 iunie 2010

O seară de coşmar

Ultimele săptămîni au fost un coşmar.

Străzile sunt înnecate in smoală, în timp ce felinarele par să se stingă precum ţigările în scrumiere. E o vreme absolut mizerabilă pentru orice, iar norii nu dau semne că vor să plece în vacanţă aşa că noroiul cleios înghite bucată cu bucată pămîntul, asfaltul, picioarele celor cîtorva trecători ce mai au curajul să străbată mocirla în creierii nopţii.

Eu alerg, iar adidaşii se lipsec de asfalt şi se dezlipesc în sunete plescăite, aşa cum uneori plescăie proxeneţii cînd fata lor cea mai bună nu nimereşte cel mai grozav client. Zidurile comuniste îşi estompează conturul şi umbrele fac pantomimă pe ele. Copacii se amuză teribil, îi văd cum se îndoaie de rîs în timp ce vîntul mă taie prin haine.

E tîrziu iar geanta se tot izbeşte de şoldul meu. Din întunericul străpuns de firave raze de lumină se mai rupe cîte o iluzie. Încerc să nu îmi închipui încontinuu pedofili salivînd după carne proaspătă gata să sară din beznă la mine în cîrcă făcîndu-mi inima să cedeze.

Creierul păcăne surd în timpane şi inima îmi bate repede, mai repede, foarte foarte repede. Transpiraţia îmi alunecă pe tîmple şi respir greu.

Ajung pe treptele blocului meu si mă relaxez. Mă dor muşchii aşa că respir cîteva secunde şi mă aşez jos, pe geantă.

În spatele meu întunericul prindea o voce ascuţită de şoareci şi de bătăi de aripi de fluturi nocturni. Mă ridic şi clipesc mărunt din gene. Izbesc cu cheile interfonul şi smucesc uşa. O criză de isterie mi-a înlocuit frica. Îmi simt faţa fierbinte şi unsuroasă. Molozul de pe hol scrîşnea sub tălpile mele, ridicînd un norişor de praf gri ce se lipseşte de pielea mea. Tremur de frig şi de emoţie. Mă prefac că totul e ok, şi uite aşa reuşesc să mai urc o treaptă, şi încă una, şi încă…

Trîntesc în mijlocul holului geanta cu gîndul că o să o culeg mai tîrziu de acolo iar adidaşii plini de noroi şi moloz îi azvîrl la margine stropind peretele cu ocazia asta.

Mă aşez în faţa monitorului respir adînc si privesc ecranul ce începe să prindă viaţă.

Iau în mînă cablul de la internet şi îl conectez în frunte.

Un firicel sărat şi roşu precede o durere ascuţită.

Ş sîngele alunecă, alunecă, alunecă, pînă ajunge să picure pe şosetele încărcate de sudoare şi noroi.

Iar a început să plouă afară.

2 comentarii:

  1. auzi mai?
    miscati curu la antrenamente...
    n-am avut centi sa-ti raspund la mesaj..l.scuze....you were really upset.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.