Nu
ştiu cînd cum şi unde m-am născut. Ştiu doar că s-a întîmplat odată. Nu, nu a fost atît de curînd. Ah, iertare, am uitat să mă
prezint.
Eu sunt
urma rămasă a tot ce-a-nsemnat Acasă. Pe mine, dacă mă pipăi, poţi simţi, chiar
şi după atîtea lustruieli, amprentele. Le simţi? Da, sunt acolo, încrustate-n
carnea mea dură şi rece, in pseudo-zîmbetele mele, în încremenirea mea.
Apropie-te
mai mult de mine. Vreau să-mi simţi sufletul. Vreau să simţi sufletul Său.
Vreau să
ne simţi sufletele lipite unul de altul, sufletele noastre ciudate, al meu din
miez de pămînt, al Lui din miez de dor şi-al tău din miez de viaţă. Nucleul
NOSTRU. Dar după tine va veni un altul, cu-n alt suflet. Noi nu simţim decît
eternitatea, pe cînd voi, umili spectatori, vă perindaţi învelişul infatuat sau
stingher şi dispăreţi, înghiţiţi de ţărînă şi speranţe. Dar noi, noi vom
rămîne. Amintirea noastră dăinuie, cusută în faldurile lui Morfeu vă bîntuie şi
vă nedumereşte. Şi vă va nedumeri copiii nenăscuţi, vii şi morţii, în negura
ce-i împresoară încă.
Noi
suntem chintesenţa a tot ce-nseamnă iubirea, dorul, nelămurirea, simplitatea,
respectul.
Eu sunt
sudoarea unui sclav.
Eu sunt
porunca unui rege.
Eu sunt
creaţia unui zeu.
Sunt una
din imaginile multiplelor mele forme şi stări. Sunt temtica reluată, topită,
remodelată, reaşezată, şlefuită, brutalizată, iubită, reconstruită. Nouă şi
veche, produc confuzie în mintea celor ce mă privesc, aşa cum, la rîndul tău şi
tu eşti pierdut atunci cînd mă priveşti cu ochii tăi mari, aproape exoftalmici
de uimire şi admiraţie.
Pentru
că răspîdesc un miros vechi de un secol, îţi subjug memoriile, prinse-n cutii
prăfuite pe care scrie: copilărie, maturitate, senectute. Unele sunt goale sau
pe jumătate pline, dar eu le umplu cu ce însemn eu şi le ascund la loc, în subconştientul
tău, desperechiind realitatea de ficţiune, determinînd-o pe prima s-o cuprindă
pe cealaltă cu tentaculele sale lungi şi lipicioase, ca mînuţele unui copil
acoperite cu glazură de zahăr.
Nu sunt
abstractă. Priveşte-mă, atinge-mă, gîndeşte-mă, analizează-mă, dezamorsează-mă
prin şi din conceptul însuşi al esenţei mele.
El m-a
făcut, nu să reneg tradiţia, ci să o rearticulez cu o viziune nouă,
transformîndu-mă într-o proiecţie a feminităţii şi, esenţialmente, al unei lumi
dezmembrate de figuraţie umană clasică, păstrîndu-mă la nivel de sugestie. El
m-a hărăzit unei generaţii obeze de prea multă abstractizare, de prea multă
ripostă şi nevoie de a scandaliza, de a şoca.
Scrîşnind,
măcinînd trecutul printre firele de tutun din ţigări El şi-a amintit de acasă,
în fiecare adîncitură şi formă, în curburile graţioase, în idealizarea formelor
folclorice specifice copilăriei sale. Apoi, le-a adăugat şi subtilităţile unor
alte lumi, îndepărtate, negre, păgîne şi spiritale.
Erosul
alungat din sînul meu şi-a lăsat cîteva vîrfuri de săgeţi în care uneori m-am
împuns. Dar erau săgeţi lipsite de miere sau otravă, din lemn moale, de molid
cu miezul alb.
Am un
suflu viu, strîns legat de tine, iar individualitatea ta te lasă să mă iubeşti,
să devii dependent într-un mod unic, original, incomprehensibil pentru cel de
lîngă tine, care mă iubeşte în felul său. Mă iubeşti decadent şi înălţător,
realizînd incopatibilitatea între mine şi tine, singura legătură dintre noi
fiind cea a admiraţiei. Eterna admiraţie a umanităţii.
Calci
deasupra rădăcinilor ce mă leagă de El şi de însuşi nucleul fiinţei tale atunci
cînd, deconcertat, eşti în preajma mea. Ele se înfăşoară în jurul gleznelor
tale, urcă pînă în interiorul gîndurilor tale, înfăşurîndu-se strîns pe visele
halucinant de reale ce se desfăşoară şi se împletesc în fiecare clipă,
metamorfozîndu-se alene, haotic ţesute de Hypnos. Sub ramurile mele imaginare
totul e mort.
Sunt mai
presus de Moarte şi de acoliţii ei, de zeităţi ale perisabilului ce împînzesc
aşa-zisa ta lume reală, plăsmuire a ceea
ce vrea subconştientul tău să creadă că e real sau vis. Sunt mai presus de
carnea ce pulsează şi sîngele ce se-ncheagă.
Sunt.
Am fost.
Voi fi.
