God save the queen!

Sex Pistols.
Am nevoie de melodia aia de fiecare dată cînd vreau să întreprind ceva stressant. Înaintea fiecărui examen important. Înainte de orice.
Melodia îmi dă o stare de siguranţă deşi n-am habar de ce. Poate din cauza nihilismului punkist care mă face să sper că viitorul e inexistent şi, deci, niciuna din acţiunile mele nu poate avea consecinţe devastatoare.

Asta am ascultat şi luni, înainte să plec la Cluj să-mi dau examenul, şi sîmbătă, înainte să mă înscriu. Am realizat ulterior că examenul meu picase în aceeaşi zi cu ziua morţii bunicului meu. Îmi plac coincidenţele, deşi cred că ele sunt doar rotiţe ale universului. Sau cam aşa ceva.

L-am luat. Examenul. L-am luat şi-am intrat la buget şi încă-mi simt inima-n gît de emoţie cînd mă gîndesc la asta. Mă mai simt şi nesigură., strivită acum de noi responsabilităţi şi probleme care capătă momentan o tentă exotică ce-mi provoacă piloerecţie.

Nu rîde.

Mi se pare ciudat şi acum sunt singură cu gîndurile mele, abandonată în abisul minţii mele complet înceţoşate. Bineînţeles, nu realizez încă dimensiunea monstruoasă a schimbărilor ce vor surveni în urma plimbărilor mele din Mureş pînă-n Cluj şi retur. Nu-mi stă capul, pe cît ar trebui, la trolere, haine, cuptor cu microunde, frigider, cămin, colege de cameră, sesiuni, depresii, cantină, cursuri, seminarii, parţiale etc. deşi poate că ar trebui să nici nu-mi stea.

Eu intru în grevă. Cel puţin o lună, după ziua de mîine. Nervii mei atît de întinşi încît se putea cînta la ei ca la corzile unui violoncel vor o pauză pe care eu le-o voi acorda cu toată bucuria.

Poate tonul pe care scriu nu pare entuziast, dar în sufletul şi-n capul meu e o revoluţie de sentimente de care cred că şi Che Guevara ar fi mîndru.

(Azi, stăteam în Mort, afară, în timp ce la celelalte mese erau o seamă de persoane trecute de 35 de ani, bine lovite de Bacchus, şi îmi priveam dosarul pe care-l scosesem de la Petrică. M-am apucat să scriu pe telefon cam cum mă simţeam atunci şi poate că e cam brînzos, dar sper că mă veţi ierta. Mesajul meu netrimis care stă cuminte-n ciorne sună cam aşa:
''Nu sunt romantică. Sufăr de hyperrealism şi cred că, deşi e greu mă pot descurca şi voi supravieţui. Voi supravieţui şi, mai mult, voi reclădi realitatea mea în aşa fel încît să fiu fericită. Vreau asta. Vreau să rămîn un om fain, tipa mişto cu care ieşi la bere şi de care ştii c-o să te asculte şi n-o să te judece chiar dacă nu te cunoaşte prea bine. Vreau să nu mă schimb ca om. Vreau să am un suflet plin. Plin de experienţă, de raţiune, de instinct sălbatic. Vreau să fiu eu, om individual, chiar dacă individualul va fi banal şi anost. Vreau să nu mă pierd şi să-mi şterg lacrimile rînjind machiavelic.'')

panică.

Nu cred că există cuvinte care să poată descrie intensitatea sentimentului meu de frică constantă.
Nu cred că pot descrie frustrarea ce mă roade pe interior ca o cangrenă lipicioasă şi nici nevoia de revizuire a fiecărui cuvînt şi a fiecărei fraze din punct de vedere al ortografiei. Mă macină un stress constant care mă face să-mi rod nu unghiile, ci pielea din jurul lor, în timp ce mă gîndesc cum se desparte corect în silabe ''mi ţi-i i-a dat'', care-i formă de dativ populară, sau ceva de genu', în timp ce mă cuget (constant) la faptul că sunt doar 10 locuri la buget şi perspectiva de a o da în bară mă face să mă urc pe pereţi în timp ce dau cu capul de ei.
Nu suport două lucruri: eşecul şi durerea de dinţi.
Deşi mă linişteşte o vreme prezenţa Mădălinei care, de altfel, e o mană cerească, şi a lui Vlad, biet suflet condamnat să mă suporte, nu pot scăpa de rigiditatea care pare că mi se strecoară prin fiecare colţişor al fiinţei mele.
Sunt paralizată de o groază pe care nu o pot exprima.
Mi se pare că inutilitatea existenţei umane combinată cu frivolitatea problemelor mele existenţiale care, altminderi, nu interesează pe nimeni decît pe cei din strîmtul cerc pe care-l conturez şi care se va disipa ca o halucinaţie în cîteva săptămîni.
Unii ar vrea să fugă, să se piardă pe ei înşişi, să evadeze, dar eu nu vreau asta. Eu vreau să fărîmiţez pelicula ce mă ţine imobilă, ca pe o păpuşă de porţelan agăţată undeva, sus de tot, de un cui, deasupra capcanei de vise pe care cineva a prins-o ca să nu mai aibă coşmaruri.
Şi nu vreau să fug, nu acum, nu cînd parcă mă leagă din ce în ce mai multe lucruri de casă.
Nu cred că-mi doresc să dau cu capul de existenţa ce-o experimentează fiecare tînăr adult.
Nu-mi fac speranţe pentru că, poate, n-aş suporta dezamăgirile care inevitabil le succed.

Şi din nu ştiu ce motive (pe care, evident, le ştiu), aud vocea Mădălinei în capul meu:'' Vezi că n-ai pus virgula aia bine acolo.''

welcome in my life

Am revenit după lupte seculate ce-au durat aproape o lună. Iar eu sunt într-o perpetuă stare de şoc. Dar s-o iau dintr-un capăt.
Mi-am dat, luat, ''sărbătorit'' bacu' cu 8.70. Slăbuţ, da no. Ţinînd cont că jumate din ţară a belit-o, sper totuşi c-am să intru la facultate. Nu?
Am bacu', deci exist. Super. Şi-acum?
Acum stau ca o Maja desnuda în faţa monitorului gîndindu-mă dacă nu cumva sunt complet dementă pentru că vreau să merg la Litere. Şi nu orice fel de litere, ci rusă - romînă. A se lua în calcul că n-am făcut rusă never-ever şi acolo se ia de la 0. Şi totuşi. Cine mi-ar putea spune dacă am luat o decizie bună decît sinele meu peste aproximativ un deceniu?
Personalităţile mele multiple sunt în conflict. Mai ales cînd cineva spune cînd îi zic cît am luat la bac: Şi poţi intra acolo?
Nu pot spune că sunt speriată, că nu-s. Simt doar că vreau să-mi bag creierul în maşina de spălat şi să-l las acolo pînă iese toată parteagri din el. Aia, puţină, dar existentă. Ce mama naibii?
Nu vreau decît să zac. sau să fug în lume sau să mor sau să... nu ştiu. Vreau ceva, dar nu ştiu ce vreau şi asta e îngrijorător. Nu mă pricep decît la romînă (staţi pînă la cursul de ortografie şi lexicologie unde voi demonstra cu prisosinţă cît de naivă am fost ca să zic că mă pricep la romînă) la sarcasm şi la a crea relaţii inter-umane. Bine, bine, e frumos cum sună asta, dar oricît de bine sună ''fă ce-ţi place'' mie nu-mi sună prea grozav ''fă ce-ţi place pe spatele alor tăi. toată viaţa pentru că ceea ce-ţi place nu-ţi aduce suficient mălai pentru o chirie şi-o subzistenţă precară.''. Nu ştiu, poate numai mie mi se pare că sună rău.
Nevoile de bază umane, din punct de vedere psihologic sunt: mîncare, adăpost, sex şi siguranţă. Teoretic aş putea trăi într-o grotă, cu o ghioagă cu care să-mi vînez mîncarea şi să-mi satisfac şi celelalte nevoi dar din nu ştiu ce motive cred că societatea n-ar accepta cu conştiinţa împăcată stilul meu de viaţă, şi ar încerca să mă re-educe în spiritul corporatist bine-cunoscut de noi toţi.
Ce straniu e să levitezi în propria ta conştiinţă şi să realizezi că e grevă acolo. Că toţi piticii de pe creier, împreună cu mai puţin nemeroasele lor rude, elfii şi iepuraşii (de sezon) fac pauză şi zac de-a valma, blocînd conductele de aerisire în timp ce eu mă lupt cu pseudo-cadavrele lor ca să mă eliberez eu de mine, indiferent cît de clişeic ar suna asta.
Şi încerc să mă consolez că drama mea nu e unicat şi că defapt nu sunt decît o hemoglobină cu durată limitată de funcţionare într-un sistem circulator cu încă cîteva miliarde de alte hemoglobine exact ca mine. Dar mi se pare că unele îşi fac mai bine treaba, că pot duce mai mult oxigen decît altele şi că sunt mai tinere sau mai eficiente sau ambele. Şi atunci mă gîndesc că în momentul în care voi fi dezlocuită, o altă hemoglobină îmi va lua locul şi nimeni nu va sesiza diferenţa şi organismul în cauză nu va resimţi cu nimic schimbarea.
Şi atunci mă gîndesc la o revoluţie a hemoglobinelor. La o leucemie organizaţională. La o criză socială a elementelor ce compun un organism funcţional care n-are idee despre ceea ce-l face să fie funcţional.
Vom face o anarhie sangvină.

Şi mai vreau să-mi explic titlul mie însemi, ca atunci cînd voi reciti asta tu, adică eu să înţelegi despre ce vorbesc. Dar cred că ştii deja. Ştii că vorbesc de psihopatul lovit de autobuz care a ajuns într-un spital de nebuni apoi. Şi ştii că n-ai crezut niciodată că gluma ta poate fi în mod straniu un adevăr. Şi ştii că n-ai crezut nici un moment, dovadă fiind sila şi evitarea aproape totală a baladelor siropoase şi a cărţilor sf romantice, că o să dai peste psihopatul ideal, peste prinţul din poveştile de groază pe care ţi le clădeai inconştient, ca o copilă naivă.
Gata, cred că ştii despre ce vorbesc.