joi, 25 iulie 2013

God save the queen!

Sex Pistols.
Am nevoie de melodia aia de fiecare dată cînd vreau să întreprind ceva stressant. Înaintea fiecărui examen important. Înainte de orice.
Melodia îmi dă o stare de siguranţă deşi n-am habar de ce. Poate din cauza nihilismului punkist care mă face să sper că viitorul e inexistent şi, deci, niciuna din acţiunile mele nu poate avea consecinţe devastatoare.

Asta am ascultat şi luni, înainte să plec la Cluj să-mi dau examenul, şi sîmbătă, înainte să mă înscriu. Am realizat ulterior că examenul meu picase în aceeaşi zi cu ziua morţii bunicului meu. Îmi plac coincidenţele, deşi cred că ele sunt doar rotiţe ale universului. Sau cam aşa ceva.

L-am luat. Examenul. L-am luat şi-am intrat la buget şi încă-mi simt inima-n gît de emoţie cînd mă gîndesc la asta. Mă mai simt şi nesigură., strivită acum de noi responsabilităţi şi probleme care capătă momentan o tentă exotică ce-mi provoacă piloerecţie.

Nu rîde.

Mi se pare ciudat şi acum sunt singură cu gîndurile mele, abandonată în abisul minţii mele complet înceţoşate. Bineînţeles, nu realizez încă dimensiunea monstruoasă a schimbărilor ce vor surveni în urma plimbărilor mele din Mureş pînă-n Cluj şi retur. Nu-mi stă capul, pe cît ar trebui, la trolere, haine, cuptor cu microunde, frigider, cămin, colege de cameră, sesiuni, depresii, cantină, cursuri, seminarii, parţiale etc. deşi poate că ar trebui să nici nu-mi stea.

Eu intru în grevă. Cel puţin o lună, după ziua de mîine. Nervii mei atît de întinşi încît se putea cînta la ei ca la corzile unui violoncel vor o pauză pe care eu le-o voi acorda cu toată bucuria.

Poate tonul pe care scriu nu pare entuziast, dar în sufletul şi-n capul meu e o revoluţie de sentimente de care cred că şi Che Guevara ar fi mîndru.

(Azi, stăteam în Mort, afară, în timp ce la celelalte mese erau o seamă de persoane trecute de 35 de ani, bine lovite de Bacchus, şi îmi priveam dosarul pe care-l scosesem de la Petrică. M-am apucat să scriu pe telefon cam cum mă simţeam atunci şi poate că e cam brînzos, dar sper că mă veţi ierta. Mesajul meu netrimis care stă cuminte-n ciorne sună cam aşa:
''Nu sunt romantică. Sufăr de hyperrealism şi cred că, deşi e greu mă pot descurca şi voi supravieţui. Voi supravieţui şi, mai mult, voi reclădi realitatea mea în aşa fel încît să fiu fericită. Vreau asta. Vreau să rămîn un om fain, tipa mişto cu care ieşi la bere şi de care ştii c-o să te asculte şi n-o să te judece chiar dacă nu te cunoaşte prea bine. Vreau să nu mă schimb ca om. Vreau să am un suflet plin. Plin de experienţă, de raţiune, de instinct sălbatic. Vreau să fiu eu, om individual, chiar dacă individualul va fi banal şi anost. Vreau să nu mă pierd şi să-mi şterg lacrimile rînjind machiavelic.'')

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu