Cît n-am mai scris jurnalul de aici, am scris fragmente în varii (2 sau 3) agende sau carnete despre stările din momentele respective. Evident, lipsit de consecvență și deseori în puncte de crize interioare. Cred că o să le recitesc în momentul în care o să-mi moară neuronii sau dendritele cu care fac asociații.

Mă neliniștește consistența gelationasă a sufletului meu. Consistență zgîlțîită ce nu încetează a vibra într-un timp suficient de scurt.

 Încă-s anxioasă pentru o mulțime de chestii pe care le interiorizez. Dar astea-s cu precădere cele asupra cărora am influență, într-o măsură sau alta. După ce am dat admiterea la doctorat am fost liniștită. Pentru că nu mai ținea de influența mea. 

Mă întreb dacă limbajul meu e prețios sau, mai rezonabil spus, eclectic, dat fiind faptul că... 

N-am idee. Mă gîndeam la o medie aritmetică, dar e idiot. Oamenii nu te abordează în medie. Mai nou nu te abordează deloc.

Îmi simt creierul de o elasticitate temporară. Să explic: influențată de studiile sau cărțile pe care le-am citit și care probabil îmi oferă niște perspective legate de niște treburi (intime, asupra cărora, vădit, nu vreau să reflectez acum, pentru că autoconservare) pe care le revizitez intens și cumva reușesc să le leg de situații, postări sau alte chestii de soiul ăsta, care, în mod original nu ar fi avut nicio legătură cu ce am citit. Evident, o parte se află în strînsă legătură cu studiul doctoral, dar o parte sunt legate de interviuri cu terapeuți, studii sociale sau medicale. Oricum, leg cumva comunismul de cocalarii de azi. Nu știu dacă e semn de inteligență (hahahahaHAhA) sau simplă obsesie a controlului și a autojustificării perspectivei lumii pe care o bănuiesc. Sunt convinsă că există o formulare mai limpede, dar n-am chef.

Acum că stau și mă gîndesc, e și ăsta un mod de a fi narcisist incognito. Dacă n-am mai scris de 4 ani aici, cred că oricum majoritatea care ar fi știut, fie au uitat fie le-am dat unfriend. Nu cred că din universul offline mai sunt oameni curioși de dezvoltarea mea ca individ sau profesionist. Mă flatez singură cu ingeniozitatea mea. 

Mi-am petrecut vreo două ore din ziua de naștere petrecută-n carantină gîndindu-mă la toți oamenii despre a căror existență aș fi putut zice că e previzibilă, în mare parte profesional, dar despre care nu cred că m-am mai gîndit de cîțiva ani. Pe o bună parte din ei nu cred că i-aș recunoaște pe stradă dacă ar trece pe lîngă mine. Nu m-am distrat prea grozav în liceu, ce pot să zic. 

Dar mi-am petrecut 2 ore apoi felicitîndu-mă, pe de o parte, că am scos foști colegi de clasă, și întrebîndu-mă despre acei cîțiva ale căror existențe-mi par, cel puțin la momentul scrierii, posibil imprevizibile. Nu au facebook și nici nu sunt in temă cu posibile alte moduri de conectare. 

(am o teamă constantă că porumbeii care-mi vin în vizită o să-mi ciuglească răsadurile de roșii și broccoli - brb)

(n-au ciugulit, dar unul dintre ei a fost tupeist și a aterizat pe pervaz. Le-am făcut poză și apoi au zburat cînd m-am pus înapoi în pat.)

Majoritatea fie medici, fie oameni de familie, cîțiva rătăciți în domenii vag străine mie pe care n-aș fi putut ghici. Mulți bebeluși mai mult sau mai puțin frumoși, soți indistincți, la costum, poze de nuntă. Oameni. 

Eu? Etern autoflagelată la stîlpul sindromului impostorului într-o universitate momentan sechestrată în online. 

Acum cîteva luni a murit un băiat căruia i-am făcut dreaduri cîndva. Avea 20-21 de ani poate și-a murit in apartamentul lui din Danemarca. Am aflat că ai lui strîngeau bani ca să-l poată repatria. Între timp, dar acum mă refer la acum 3 sau 4 ani, a murit un cunoscut, prieten de-al lui Andrei și Vali iar maică-sa își plînge tragedia dîndu-i tag și scriindu-și sufletul. 

Or mai fi fiind și alții, pe care i-am cunoscut și nu mai sunt. Probabil m-ar întrista aflarea veștii morții lor, chiar dacă rolul lor în existența mea ar fi fost redus. 

Chiar dacă nu mi se poate face o medie a gradului de pompozitate, sunt destul de sigură că mă gîndesc la moarte mai mult decît majoritatea. Nu o fac la modul sinucigaș sau depresiv, cît o fac raportînd moartea la elemente de practicitate și discurs social. Aș putea să elaborez, dar nu prea mai am chef acum.