Rău

Mă simt de parcă durerea mă mănîncă de vie. Mă mănîncă pe interior. Îmi soarbe încet intestinele fierea şi stomacul şi-mi macină plămînii.
Mi-e rău.
Mi-e rău de durerea celorlalţi. Mi-e rău de ipocrizie.
Mi-e rău.
Mi-e rău pentru că mă simt singură şi orice ar vrea să intre în sufletul meu ar fi oprit de o baricadă de plexiglas întunecat.
Îmi ascund dezordinea din mine cu dezordinea gîndurilor mele, în haosul pe care-l împrăştii cînd vorbesc, în agresivitatea mea, în dezamăgirea mea.
Moartea nu e mai mult decît o afacere.
Unii cîştigă, alţii pierd. Unii îşi pierd chiar şi sufletul.
Alţii doar se deshidratează bocind şi cîntîndu-se.
Şi nu poţi să-i condamni, pentru că unii au probleme mai mari decît un mort pe care nu l-au văzut cu anii.
Şi mă doare.
Ştiu că n-am crevase în loc de globi oculari şi păinjeniş roşu ce-mi învăluie scerotica acum, dar mă simt ca dracu.
Ca dracu.
Ştiu, unii au pierdut cu mult mai mult. Curînd simt că şi eu voi pierde suficient.
Familia mea, să te gîndeşti, e un subiect de stand-up comedy.
Ramurile familiei mele sunt încurcate, vaste şi anapoda.
Nu simt că mă interesează nimic.
Înnebunsc pe oricine vrea să mă asculte cu mizeriile mele care în fond nu sunt atît de cumplite pe cît îmi închipui eu că sunt.
Am plîns la înmormîntare.
Am plîns pentru că mă durea să-i văd pe ai mei plîngînd.
Am plîns silenţios.

A murit troll-ul de bunicu-mi-o.

De la cine mai iau eu lecţii acum?