stare albastră înspre vişiniu.

Mă simt de parcă am mîncat ciupercuţe nucleare care-mi joacă ceardaş în stomac.
Şi nu, nu-i amuzant.
Nu mai rîde.
Şterge-ţi şi zîmbetul ăla de pe faţă.
Entuziasmul de început de lună s-a topit şi ştiu că într-o săptămînă (maxim! am zis!) încep lamentările de 14 februarie.
Uite, eu n-am nimic cu vînzarea crescută de prezervative, ciocolată şi flori din perioada asta dar rogu-vă, nu mi-o mai vîrîţi mie pe gît. Nu vă mai spălaţi gurile în locuri publice cum ar fi cafenelele, retaurante sau pub-uri.
Ştiu, e o ţară liberă dar e neigienic şi o imagine neplăcută.
Poate chiar şi frustrare.
Azi am revăzut-o pe Gina şi pe prietena ei sympa, Alina. Uneori rămîn uimită de cît de minunată e compania unui om. Mai ales acum, cînd mi-e dor de găşkarii mei clujenizaţi, umfizaţi şi alte prefixe de gen.
Mă simt albastru; dacă culoarea asta descrie o senzaţe, aia e ceea ce simt. Mă simt pierdută în idei de experienţe noi, în visare în disperare şi alte sentimene caracteristice sexului din care din (ne)fericire fac parte. Mă simt androgin.
Mă simt şi vişinie, pentru că, observînd mici detalii din jur, mă amuz.
Cum ar fi ţiganul gelat de parcă l-a lins vaca-n creştet care mă salută cu: ''Sărumîna doamnă'' complet aleatoriu pe stradă. Sau doi pui de ţigănuşi în colţul de la Mc înfofolindu-se în timp ce-şi ard cîte un ghiont. O boabă de popcorn care se topeşte în tr-o baltă. Petale de trandafiri împrăştiate în chiuvetă.
Sunt imagini care probabil le vedem toţi dar uneori le uităm aproape pe loc.
Ce să zic?
Sunt albastră ca un Avatar deprimat.

Kit de sfaturi pentru cei care vor să se-apuce de fitness, aerobic, tae-bo sau alte sporturi de gen

Dat fiind faptul că am o oarecare experienţă şi, deşi am o doză de sadism în vene, nu mă amuză deosebit oamenii speriaţi de sport, am decis să scriu asta. Vor fi sfaturi destul de obişnuite dar destul de eficace, sper eu.

1. Interesaeză-te de tipul de antrenament din ziua respectivă. Se poate să dai peste un antrenament mai intens doar pentru că nu te-ai documentat puţin. Unele antrenamente sunt mai uşoare sau există grupe care sunt în
deosebi pentru începători.

2. Cînd mergi prima oară poziţionează-te în aşa fel încît să-i vezi bine pe cei din faţă. Fii atent la poziţia lor şi la modul de executare al exerciţiului. E destul de important să înveţi să le faci corect. Dacă te obişnuieşti să le faci aiurea poţi să-ţi forţezi sau să-ţi întinzi ligamentele, muşchii spatelui ş.a.m.d. Nu vrei asta, crede-mă.

3. Stai calm. Nu începe să te agiţi doar pentru că celalţi fac mai bine, mai mult sau mai rapid decît tine. E normal, ţinînd cont că rezistenţa se face pe parcurs. Nu te grăbi degeaba, s-ar putea să faci exerciţiile greşit.

4. Nu trebuie să te forţezi mai mult decît e cazul. După cîteva antrenamente, în schimb, atunci cînd nu mai poţi încearcă să mai faci o repetare. Dacă nu îţi împingi puţin limitele ajungi să stagnezi şi aşa faci degeaba. Scopul tău e să avansezi.

5. Febra musculară nu reprezintă sfîrşitul vieţii tale. De acord, nimănui nu cred că-i place să sufere de febră musculară dar asta dovedeşte că ai muncit. De regulă nu ţine mai mult de 3-4 zile. Se poate să nu faci febră imediat, a doua zi ci cu o zi mai tîrziu.
Ca modalitate preventivă poţi să iei o linguriţă de zahăr sau o aspirină după antrenament. Una, nu şapte, pentru că efectul nu e direct proporţional cu cantitatea.

6. Respiră adînc. E vital să ţi se oxigeneze sîngele ca să poţi lucra. Nu-ţi ţine respiraţia, n-ai să lucrezi nici mai repede nici mai eficient. Aşa cum este nevoie de oxigen ca să poate arde ceva, tot aşa merge ca să poţi arde calorii.Dacă nu mai poţi respira, stal la o parte, respiră adînc şi revino apoi. Nu-i încurca pe ceilalţi pe cît posibil.

7. Ai răbdare. Efectele muncii tale devin vizibile după abia două luni dacă faci 4-5 antrenamente săptămînal aşa că dacă nu vezi după primele 2 săptămîni c-ai dat jos 3 kg nu te descuraja.

8. Mănîncă calitativ, bea multă apă, păstrează o măsură în toate. Pentru a subzista trebuie să-ţi păstrezi un regim alimentar care se ridică pînă în jur de 2000 de kcal. Nu te înfometa. Muşchii au nevoie de hrană la fel ca şi stomacul tău. Clasicele legume, fructe, carne de pui, peşte de preferat la grătar sau la cuptor. Taie şi din raţia de sucuri, prăjeli, zaharuri rafinate şi eşti good to go.

9. Abţine-te să fumezi cel puţin 2 ore înainte de antrenament. Altfel rişti să ţi se taie respiraţia în mijlocul exerciţiului şi să-ţi scadă randamentul.

10. Fii curat. Sfîntul deodorant, un prosop, haine curate. Nu ne dăm în vînt după miesme dubioase, nu?

Sper că e de ajutor treaba asta celui/celor interesaţi şi vă urez spor la antrenament! :)

Despre autocompătimire şi încă ceva.

Uneori îmi doresc a dracului de mult să-mi plîng de milă. Să urlu cît de agresivă e viaţa mea, cît de greu e să fii izolat într-un univers etanş cu ziduri groase de răceală şi durere, dar conştientizez aproape instant că urletul e acelora care n-au mai putut rezista, iar construcţia mea psihică mă împiedică să cedez. Am un orgoliu ciudat care nu implică automat şi imaginea de sine. Sunt o fiinţă defectuasă, lipsită de atribute cuceritoare ca de exemplu frumuseţea, graţia, seducţia ş.a.m.d.

Dar nu vreau niciodată să renunţ. Nu vreau să-mi ratez şansa, nu vreau să cedez în faţa nimănui.

Uneori nu ţi se dă de ales. Sau pur şi simplu, puritanismul şi principiul ţi se înfăşoară în jurul gleznelor şi te determină să cazi. Să dai cu dinţii de asfalt. Să răsuflii greu, ca un animal pe moarte.

Să n-ai de ales.

Detest sentimentul de slăbiciune, pentru că mă arată mie însemi cît de degeaba sunt. Dar îl ador pentru că mă lasă să mă complac într-o dulce borboroseală de autocompătimire vicioasă.

E cea mai plină plăcere, să te plîngi, să fii nemulţumit şi să nu faci nimic. Să aluneci într-o aromă ambozică de pasivitate de nefericire, de compătimirea celor din jur.

Nu ştiu cum poţi trece în ochii cuiva drept senzual neavînd o frumuseţe sau carismă deosebită. Să te joci de-a căţeluşul rănit, cu ochii mari, slăbiciune, neajutorare, inferioritate? Să fii o zeiţă a erotismului, plină de o ludicitate sexuală ? Să fii aventuriera dominantă ?

Să fii de toate şi nimic?

(Heblu)

De ce mă priviţi aşa?

             Fiecare dintre noi are cîte o poveste, dar nu prea suntem genul cărora să le placă să asculte poveştile altora, preferăm mai degrabă doar să o aruncăm pe-a noastră, să primim aplauze, compătimiri, urlete, ură, compasiune… Un răspuns.

            Doar că, atunci cînd nu ne ascultăm unii pe alţii…

            Dacă m-ar fi ascultat cineva cînd încă nu aveam buletin, poate n-aş fi ajuns aici, aşa.

            Poate dacă m-ar fi luat în seamă cineva poate nu se întîmpla nimic.

            Dar măcar cineva mi-a dat acel dozaj infim de atenţie care m-a agăţat în punctul în care era să mă izbesc de pămîntul tare din fundul prăpastiei.

    

            (Din beznă i se aude vocea, încet, se luminează pe rînd cîte o parte din ea, la sfîrşit, toată e acoperită de lumină şi se distinge clar)

            Cum unii sunt forţaţi să meargă la medicină, avocatură, conservator, politehnică şi alte treburi respectabile doar pentru că trebuie să respecte blestemata de tradiţie de familie, eu am ajuns în sportul de persormanţă cu vreo 15 ani mai devreme decît ceilalţi. Şi am urît fiecare clipă din el.

            L-am urît mai mult decît vreunul din voi îşi poate închipui. Şi-l uram şi mai mult pentru că eram bună, eram foarte bună şi-atunci m-am trezit că mă afundam din ce în ce mai mult în mîlul competiţiilor, din ce în ce mai singură şi pierdută, din ce în ce mai dispărată. Nu aveam dreptul să-mi impun voinţa, eram legată strîns de gît cu foile contractelor şi apoape simţeam cum scrîşneşte cerneala pe piele.

            Între antrenamente, pseudo şcoală şi deplasări nu aveam timp de oameni, nu cunoşteam pe aproape nimeni. E de domeniul fantaticului să-ţi faci prieteni cînd eşti în situaţia mea.

            Competiţia e groaznică. Rareori se dă cineva în lături ca să nu cumva să-ţi saboteze prestaţia aşa că n-ai cum să devii prieten cu duşmanul.

            Dar cu iubitul duşmanului….

            Nu cred că vreodată ar trebui să-ţi pui încrederea în cineva care o părăseşte pe una pentru tine. Nimic nu-ţi garantează că nu-ţi va face şi ţie figura la un moment dat.

            Dar nu mi-a păsat de figuri faze şi chestii, iar frustrarea mea legată de existenţa mea dezgustătoare creştea atunci cînd el, cu zîmbetul lui de oaie îmi dădea dreptate şi-mi behăia cîte o încurajare către răzvrătire.

            Întîi a fost alcoolul apoi am curs lent însprre ceva mai ‘’verde’’, mai mişto… dar no tengo dinero şi-am început amîndoi cu chestii artificiale apoi… n-a devenit nici o clipă mai bine. Declinul meu a început vertiginos, distrugîndu-mi cariera cu o viteză demnă de tot respectul: nu mă mai puteam concentra, nu mai respiram cum trebuie şi rezistenţa mea era la pămînt, începusem să pierd în faţa celor mai mediocre concurente…

            Cireaşa de pe gunoi a survenit instantaneu după astea. Oaia s-a întors la stăpînul iniţial, şi-a lepădat blana şi-a început să rîdă isteric.

            Ai mei s-au îngrijorat, m-au smotocit pe la fel de fel de psihiatrii, m-au flocăit cu rugăminţi şi ameninţări şi iar rugăminţi.

            Mi-a luat mult timp să-mi regăsesc echilibru.

            M-am lăsat de sport.

            M-am apucat de viaţă.

            M-am lăsat de prostii.

            Şi i-am tăiat nenorocitului cauciucurile la roţi de cîte ori am apucat ocazia.

e.c.h.i.l.i.b.r.u.

L-am găsit prin fundul unui buzunar, pe undeva prin căptuşeală în timp ce mă rătăceam prin ceaţă.
L-am găsit în efort şi studiu, în cărţi şi desene şi vise şi idei.
Lam găsit într-un dicţionar de rusă, în pieptul de pui la grătar, în tuşul ieftin de ştampile.
L-am găsit printre diplome, hîrtii cu o valoare aparentă, printre stele şi litere chirilice.
L-am găsit şi atît.
De ce ar mai conta durerea şi angoasa şi frica de viitor dacă trăieşti în prezent?
One step at a time.
Uneori trebuie doar să te obişnuieşti cu tine.
Trebuie să zîmbeşti şi să te prinzi de toate oportunităţile în timp ce faci un efort în a-ţi păstra demnitatea.
Cunoaşte oameni noi, vorbeşte, rîzi, bucură-te de anomaliile pe care le vezi zilnic.
Poate toate astea sună a text motivaţional de doi bani, dar nu contează.
Vreau să te văd că încerci. Vreau să te văd că înainte de a declara că e degeaba să-i dai o şansă.
Ai răbdare. Nimic durabil n-a fost făcut în fugă.
 Nu toţi sunt ca tine, aşa că e bine să şi fii tolerant.

Deci aşa e să nu fii depresiv. Hmmm....
Dubios.

Am pitici pe creieri să ajung în trupa de Insanity. Ieri era să zdrobesc un os unei tipe cînd mi-am scăpat greutatea de 4 kg în direcţia ei.
Accidental, jur.
Şi în data de 10. I. 2013 s-a născut primul meu văr dulce, Rusu Radu Ciprian. Un mic mare om.
N-am observaţii pertinente de debitat. Nu încă.
Of. În 2 zile, iar distracţie dar pînă atunci, Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? (A. C.)

2013

Bună.
Am dat restart unui nou an cu Irvine Welsh (Dacă ţi-a plăcut şcoala, mina o să-ţi placă şi mai mult).
Mă rog, pe lîngă revelionul fulgerător de rapid, zilele arse aiurea şi serialul Ugly Americans.
Bun, hai să stabilim priorităţile pe anul ăsta.
1. să scad din pufoşenia fizică
2. să fiu astronomică la bac
3. să mă rockăresc pe la concerte şi să mă toropesc la teatru
4. să mă educ, cultiv şi înfrumuseţez (dacă stai şi te gîndeşti educată e şi mîţa care merge la cutia cu nisip, cultivat e şi lanul de grîu şi frumoase sunt şi oasele ce se plimbă pe catwalk, aşa că marja de înţelegere e vastă)
5. să-mi refac cîndva şuviţele verzi, lila, albastre etc
6. să subzist la facultate (după ce ajung, fireşte) cu resurse limitate, buget şi poate, doamne-ajută, bursă
7. să-mi găsesc ceva productiv monetar o vreme
8. să pierd vremea cu cei cărora le place să-ţi piardă vremea cu mine şi viceversa
9. să rup gura tîrgului cu nişte texte noi supercalifragilistice şi nişte desene aşijderea
10. să-mi fac un tatuaj la care mă gîndesc obsesiv de mai mult timp.

Dar Carpe Diem pînă la ştiri viitoare.