sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Despre autocompătimire şi încă ceva.



Uneori îmi doresc a dracului de mult să-mi plîng de milă. Să urlu cît de agresivă e viaţa mea, cît de greu e să fii izolat într-un univers etanş cu ziduri groase de răceală şi durere, dar conştientizez aproape instant că urletul e acelora care n-au mai putut rezista, iar construcţia mea psihică mă împiedică să cedez. Am un orgoliu ciudat care nu implică automat şi imaginea de sine. Sunt o fiinţă defectuasă, lipsită de atribute cuceritoare ca de exemplu frumuseţea, graţia, seducţia ş.a.m.d.
Dar nu vreau niciodată să renunţ. Nu vreau să-mi ratez şansa, nu vreau să cedez în faţa nimănui.
Uneori nu ţi se dă de ales. Sau pur şi simplu, puritanismul şi principiul ţi se înfăşoară în jurul gleznelor şi te determină să cazi. Să dai cu dinţii de asfalt. Să răsuflii greu, ca un animal pe moarte.
Să n-ai de ales.
Detest sentimentul de slăbiciune, pentru că mă arată mie însemi cît de degeaba sunt. Dar îl ador pentru că mă lasă să mă complac într-o dulce borboroseală de autocompătimire vicioasă.
E cea mai plină plăcere, să te plîngi, să fii nemulţumit şi să nu faci nimic. Să aluneci într-o aromă ambozică de pasivitate de nefericire, de compătimirea celor din jur.
Nu ştiu cum poţi trece în ochii cuiva drept senzual neavînd o frumuseţe sau carismă deosebită. Să te joci de-a căţeluşul rănit, cu ochii mari, slăbiciune, neajutorare, inferioritate? Să fii o zeiţă a erotismului, plină de o ludicitate sexuală ? Să fii aventuriera dominantă ?
Să fii de toate şi nimic?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu