duminică, 9 iunie 2013

Candida - text nefinalizat (şi probabil damnat la a fi incomplet pentru eternitate)



Candida era cea mai banală şi plată creatură feminină.

Tipicul cel mai sec, lipsit de inflexiuni pe care-l putea avea o femeie de vîrstă mijlocie, lipsită de prieteni, legături prea strînse cu familia, într-un permanent conflict cu fiica ei adolescentă şi dubioasă şi cu soţul taciturn, lipsit de tandreţe sau afecţiune.


Avînd mîinile mereu uscate din cauza săpunului de vase, iar ridurile săpate în carnea moale a obrajilor şi în muşchii vlăguiţi ai frunţii, îi dădeau mereu o aură de tristeţe.


                                                Candida nu era mai mult decît o femeie nefericită.

Spre deosebire de numele ei, avea un temperament asemănător combinaţiei între apa minerală şi mujdeiul de usturoi, nu de puţine ori blestemîndu-şi familia cu o sete ieşită din comun.

Candida era veşnic falită.

Îi plăcea să caute haine printre maldărele de boarfe din piaţa de vechituri, chipul radiindu-i asemenea unei  veste reflectorizante în bătaia luminii atunci cînd găsea cîte o cărpă mai de doamne-ajută. Asemenea unei coţofene  îi plăceau şi lucrurile strălucitoare, lucioase şi vechi.

Candida avea ochii strălucitori şi injectaţi şi galbeni.

Cînd rămînea în pană de bani, ceea ce se întîmpla destul de des, ochii căpătau o tentă de răutate şi nervozitate specifică sevrajului şi atunci dinţii păreau că se ascut iar limba devenea încărcată şi şficuitoare ca un bici.

Candida era mama mea.

                Mama era genul de om care se enerva repede şi din nimic. Ştii tu, femeia căreia pare să nu-i convină nimic, niciodată, nicăieri. Din nefericire trăsăturile ei nu veneau în favoarea relatărilor mele, ea avînd mereu chipul unei sfinte şi martire, o alură de tristeţe care nu puteai să spui exact de unde vine: din cearcăne, din riduri, din expresia totală a feţei, din paloarea pielii, din firele albe ce niciodată nu erau acoperite în întregime de vopsea, nu ştiu. Esenţial e că, avînd acel nu-ştiu-ce, ceea ce ziceam eu părea mereu neverosimil şi rău-voitor.
                Dar m-am resemnat între timp.
                Mama nu era bătrînă deşi mereu se plîngea la toată lumea că arată ca o mumie.
                Mama nu arăta a mumie. Arăta îmbălsămată şi bine conservată pentru cei  44 de ani pe care-i avea şi avea un corp chiar frumos pe care nu l-am moştenit.
                Mama mă detesta pentru o mulţime de motive, unele juste, altele mai puţin, dar mereu primisem încurajări de la alţii că-n sinea ei mă iubeşte.  Aveam şi încă mai am îndoieli în privinţa asta.
                Îl detesta şi pe tata, nu doar pe mine, pentru că nu era nimic din imaginea standard a unui Făt- Frumos. Dar se obişnuise cu el şi n-ar prea fi avut unde să plece dacă ar fi divorţat, în afara casei părinteşti pentru care, la rîndul ei, avea o doză de dispreţ păstrată special.
                Schimbase destul de multe locuri de muncă de cînd intrase pe piaţa muncii, dar caracteristica cea mai evidentă ce se regăsea în toate era că toate erau prost plătite. Începînd de la industria alimentară, în care muncise mai bine de un deceniu şi jumătate în diferite magazine, firma de curăţenie care plătea cu 5 lei ora, şomajul, firma de consiliere pentru accesarea banilor europeni pentru FMM şi ultima şi cea din urmă, infirmieră la creşă cu salar de bugetar pîrlit.
                A vîndut de toate: mîncare, vată, conserve, sucuri şi băuturi, prezervative, obiecte de machiaj, vopsea de păr, vise şi speranţe, vorbe-n vînt  şi nu în ultimul rînd pseudo-educaţie pentru plozi între 2 şi 4 ani.

Un comentariu: