Katiuşa

Îmi amintesc ce zicea iubitul Dementorului acum 3 luni cînd puneam muzică rusească şi se întîmpla să fie în cameră: ''Asta-i musică de băut. Ce mişto e!''
Cred că n-am avut niciodată un răspuns concret de ce-am vrut aici. Mai ales mai nou cînd dau în bîlbîială cînd mă întreabă cineva. Cred că următoarea dată cînd mă întreabă cineva o să-i răsun că vreau să desasamblez şi să reasamblez un Kalaşnikov în timp ce cînt şi înţeleg cîntecele de la Arcona.
Mă simt de parcă n-aş fi gîndit mişcarea asta cîteva luni de zile. Şi iată cun o regîndesc acum, dezbrăcată în cămăruţa de 4.5x2.5 m în aşteptarea duşului.
Îmi găsesc momentul, aşa-i?
Clujul e ca un malaxor de fiinţe. Te zdrobeşte ca individ în masa amorfă de studenţi la fel de speciali ca şi tine.
Clujul e un cadavru.
Ideea de viu vine din paraziţii veniţi de pe alte cadavre înconjurătoare, mai puţin viermuite.
Oricît de abjectă e imaginea asta, în mintea mea e destul de clară.
Oraşul ăsta e mort fără masa amorfă de tineri zăpăciţi de idealuri sau înfrînţi de teama că nu vor reuşi.
Tineri fugiţi de acasă sau expediaţi de ai lor spre o mini-moarte a lumii ideale.
Lumea ideală e de căcat. Din simplul motiv că ea refuză să existe.
Merg acasă. N-am habar de ce sunt atît de simpatică acum.
Or fi elfii de pe creier.
Piticii şi-au luat vacanţă.

Pe Someş pluteau baloane albe

Pe Someş pluteau haotic baloane albe
iar apa le izbea veselă.
Trecători îngheţaţi păşeau cu ochii ascunşi în ochelari de cal.
Nopţile sunt reci. Nopţile sunt triste cînd nu te îneci în alcool şi dezmăţ. Nopţile sunt tragice cînd plîngi.
Tristeţea capătă o tentă abisală. Tristeţea e bună prietenă cu singurătatea.
Tristeţea te face sensibil, persisabil sau casant.
Te face să stai lîngă oameni şi să nu-i vezi sau să-i simţi.
Tristeţea n-are accent. Nu vorbeşte nici rar şi nici repede. Nu apasă cuvintele, nu le zice la perfectul simplu sau compus, nu adaugă i-uri fonetic.
Tristeţea s-a răstignit cu un ciocan pneumatic în tine.
Mi-e dor de casă pentru că acolo mai mereu s-ar fi găsit cineva să mă îmbrăţişeze.
Sunt greţoasă, îmi dau seama, sunt dezgustătoare pînă la hipoglicemie cu chestia asta.
S-ar putea să nici nu le mai fie măcar dor.
Poate nici nu mă mai întorc.
Poate mă voi ascunde în bagajul cuiva şi voi fugi acolo unde tristeţea are accent.
Să scutur din cap şi să mă pierd în fum.
Dacă am încercat cu insistenţă să fac ceva, atunci acel ceva a fost să-mi fragmentez viaţa. Să o segmentez în bucăţi distincte ce nu se mai pot intersecta. Din nefericire, neputînd controla universul, n-am reuşit decît parţial, segmentele mele existenţiale fiint iradiate cu o substanţă  cărui nume nu-l cunosc şi care le face să crească mici funii ce se mai prind, timid, unele de altele.
Mi-e frig. Mi-e atît de frig încît mi-a degerat sufletul ăla, bine ascuns.
Afară e cancer.
În cogniţia mea, la fel.