Katiuşa

Îmi amintesc ce zicea iubitul Dementorului acum 3 luni cînd puneam muzică rusească şi se întîmpla să fie în cameră: ''Asta-i musică de băut. Ce mişto e!''
Cred că n-am avut niciodată un răspuns concret de ce-am vrut aici. Mai ales mai nou cînd dau în bîlbîială cînd mă întreabă cineva. Cred că următoarea dată cînd mă întreabă cineva o să-i răsun că vreau să desasamblez şi să reasamblez un Kalaşnikov în timp ce cînt şi înţeleg cîntecele de la Arcona.
Mă simt de parcă n-aş fi gîndit mişcarea asta cîteva luni de zile. Şi iată cun o regîndesc acum, dezbrăcată în cămăruţa de 4.5x2.5 m în aşteptarea duşului.
Îmi găsesc momentul, aşa-i?
Clujul e ca un malaxor de fiinţe. Te zdrobeşte ca individ în masa amorfă de studenţi la fel de speciali ca şi tine.
Clujul e un cadavru.
Ideea de viu vine din paraziţii veniţi de pe alte cadavre înconjurătoare, mai puţin viermuite.
Oricît de abjectă e imaginea asta, în mintea mea e destul de clară.
Oraşul ăsta e mort fără masa amorfă de tineri zăpăciţi de idealuri sau înfrînţi de teama că nu vor reuşi.
Tineri fugiţi de acasă sau expediaţi de ai lor spre o mini-moarte a lumii ideale.
Lumea ideală e de căcat. Din simplul motiv că ea refuză să existe.
Merg acasă. N-am habar de ce sunt atît de simpatică acum.
Or fi elfii de pe creier.
Piticii şi-au luat vacanţă.