Daite, pajaluista, iablăki

Am tras chiulul aici, recunosc. Jonglînd cu faculta şi cu pseudo viaţa mea socială mi s-a făcut lehamite să mai depun şi un alt de efort intelectual pentru a putea scrie şi aici. Deşi o să-mi permit să mă îndoiesc că mi-a dus careva dorul.
Am trecut glorios de sesiune. N-am picat la nimic. În afară de faptul că m-am pupat cu fonetica la romînă mai pasional decît m-aş fi dorit în restanţă am reuşit să-i smulg providenţei un sfînt 5. Am constatat că sintagma '' i'm so caffeinated i see noises'' e mult mai aproape de realitate o dată ce ai băgat ca prostu 3/4 l de cafea.
Am ajuns să-i urăsc pe vecinii de vis-a-vis pe care-i pot vedea exagerat de clar în noua lor casă în timp ce se holbează la un televizor cam cît frigiderul meu de mare.
Am ajuns să fiu lipită de toate sursele de informaţie de care mă pot prinde şi m-ar putea ajuta.
Imaginea mea de sine e ''redusă'' la cea a unei orci ucigaşe datorită căreia Olanda nu este năpădită de inundaţii, pentru că, nu-i aşa, eu mergînd pe uscat am fentat legea lui Arhimede. Şi nu, asta nu înseamnă neapărat că mă urăsc. Prea mult.
I'm just hard to kidnap,
Am constatat că dificultatea facultăţii se calculează ca o medie geometrică, avînd ca bază semestrul în care ai supravieţuit eroic. O superbă creştere exponenţială.
Îmi dau seama că ori sunt demotivată ori incapabilă să jonglez cu toate în sincron. Zilele de 8, 10 ore par o barbarie pe care o înduri doar pentru a fi cuprins de epuizare în celelalte zile.
Cîteodată sunt singură. Sunt singură şi parcă aş vrea să rămîn pe veci în starea asta latentă.
Uneori mă gîndesc că nu mai vreau să mai merg pe acasă. Şi nu pentru că oraşul ăsta ar fi grozav şi fenomenal sau pentru că nu mi s-ar face dor, ci pentru că mă gîndesc că doare mai puţin. Şi mi-e silă să îmi scormonesc mereu rana şi să văd că sunt un element decorativ consumerist. Şi doare de fiecare dată cînd mă urc pe autocar sau tren şi mă gîndesc că mă rup din nou de Vlad şi de confortul familiar al camerei mele. Şi mă zdrobeşte pentru că ştiu că probabil ar fi iluzii. Superbe deşarte iluzii.
Nu ştiu dacă să compar repetabilitatea ruperii pe care o simt cu cea a unei lumînări care arde dar a cărei ceară devine o nouă lumînare ce arde iar şi ciclul se repetă la nesfîrşit sau cu un fir pe care-l rup şi-l înnod, şi-l rup şi-l înnod pînă cînd se va uza bumbacul din care e făcut şi n-o să mai ţină deloc.
Dar am prezentat cu Ioana cartea lui Umberto Eco - Şase plimbări prin pădurea narativă în faţa a 80 de oameni şi-am primit un feed-back pozitiv. Asta-i ok, nu?
Sîmbătă o să facem, noi cei de la rusă, o micro-scenetă în rusă în care tragem din pămînt ridichea uriaşă. Am o stare aşa naşpa că nici să citesc n-am chef, darămite să învăţ pe de rost chestii..
Puf!