miercuri, 11 decembrie 2013

Pe Someş pluteau baloane albe

Pe Someş pluteau haotic baloane albe
iar apa le izbea veselă.
Trecători îngheţaţi păşeau cu ochii ascunşi în ochelari de cal.
Nopţile sunt reci. Nopţile sunt triste cînd nu te îneci în alcool şi dezmăţ. Nopţile sunt tragice cînd plîngi.
Tristeţea capătă o tentă abisală. Tristeţea e bună prietenă cu singurătatea.
Tristeţea te face sensibil, persisabil sau casant.
Te face să stai lîngă oameni şi să nu-i vezi sau să-i simţi.
Tristeţea n-are accent. Nu vorbeşte nici rar şi nici repede. Nu apasă cuvintele, nu le zice la perfectul simplu sau compus, nu adaugă i-uri fonetic.
Tristeţea s-a răstignit cu un ciocan pneumatic în tine.
Mi-e dor de casă pentru că acolo mai mereu s-ar fi găsit cineva să mă îmbrăţişeze.
Sunt greţoasă, îmi dau seama, sunt dezgustătoare pînă la hipoglicemie cu chestia asta.
S-ar putea să nici nu le mai fie măcar dor.
Poate nici nu mă mai întorc.
Poate mă voi ascunde în bagajul cuiva şi voi fugi acolo unde tristeţea are accent.
Să scutur din cap şi să mă pierd în fum.
Dacă am încercat cu insistenţă să fac ceva, atunci acel ceva a fost să-mi fragmentez viaţa. Să o segmentez în bucăţi distincte ce nu se mai pot intersecta. Din nefericire, neputînd controla universul, n-am reuşit decît parţial, segmentele mele existenţiale fiint iradiate cu o substanţă  cărui nume nu-l cunosc şi care le face să crească mici funii ce se mai prind, timid, unele de altele.
Mi-e frig. Mi-e atît de frig încît mi-a degerat sufletul ăla, bine ascuns.
Afară e cancer.
În cogniţia mea, la fel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu